Noul Cod civil

(Legea nr. 287/2009)

 

cu modificările aduse prin Legea 71/2011

CARTEA A II-A. DESPRE FAMILIE

Selection with the relevant articles form the Romanian Civil Code, for the divorce with children. This replace the old Family Code of Romania (valable from 1954 until 2011)

CARTEA A II-A. DESPRE FAMILIE ........................................... 258-534

Titlul I. Dispoziţii generale .............................................................. 258-265

Titlul II. Căsătoria ............................................................................. 266-404

Capitolul I. Logodna ......................................................................... 266-270

Capitolul II. Încheierea căsătoriei ................................................. 271-289

Secţiunea 1. Condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei ... 271-277

Secţiunea a 2-a. Formalităţile pentru încheierea căsătoriei ..... 278-289

Capitolul III. Formalităţi ulterioare încheierii căsătoriei ...... 290-292

Capitolul IV. Nulitatea căsătoriei .................................................. 293-306

Secţiunea 1. Nulitatea absolută a căsătoriei ................................ 293-296

Secţiunea a 2-a. Nulitatea relativă a căsătoriei ........................... 297-303

Secţiunea a 3-a. Efectele nulităţii căsătoriei ................................ 304-306

Capitolul V. Drepturile şi îndatoririle personale ale soţilor ... 307-311

Capitolul VI. Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor 312-372

Secţiunea 1. Dispoziţii comune ........................................................ 312-338             

§1. Despre regimul matrimonial în general ..................................... 312-320

§2. Locuinţa familiei ........................................................................... 321-324

§3. Cheltuielile căsătoriei ................................................................... 325-328

§4. Alegerea regimului matrimonial ................................................. 329-338

Secţiunea a 2-a. Regimul comunităţii legale ................................. 339-359

Secţiunea a 3-a. Regimul separaţiei de bunuri ............................. 360-365

Secţiunea a 4-a. Regimul comunităţii convenţionale .................. 366-368

Secţiunea a 5-a. Modificarea regimului matrimonial ................. 369-372

§1. Modificarea convenţională ................................................................. 369

§2. Modificarea judiciară .................................................................. 370-372

Capitolul VII. Desfacerea căsătoriei ............................................. 373-404

Secţiunea 1. Cazurile de divorţ ........................................................ 373-381

§1. Dispoziţii generale ................................................................................. 373

§2. Divorţul prin acordul soţilor pe cale judiciară .................................. 374

§3. Divorţul prin acordul soţilor pe cale administrativă sau prin
procedură notarială ........................................................................ 375-378

§4. Divorţul din culpă ......................................................................... 379-380

§5. Divorţul din cauza stării sănătăţii unui soţ ....................................... 381

Secţiunea a 2-a. Efectele divorţului ................................................ 382-404

§1. Data desfacerii căsătoriei .................................................................... 382

§2. Efectele divorţului cu privire la raporturile nepatrimoniale
dintre soţi .......................................................................................... 383-384

§3. Efectele divorţului cu privire la raporturile patrimoniale
dintre soţi .......................................................................................... 385-395

I. Efecte cu privire la regimul matrimonial ..................................... 385-387

II. Dreptul la despăgubiri ............................................................................ 388

III. Obligaţia de întreţinere între foştii soţi .............................................. 389

IV. Prestaţia compensatorie .............................................................. 390-395

§4. Efectele divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi
copiii lor minori ............................................................................... 396-404

Titlul III. Rudenia .............................................................................. 405-482

Capitolul I. Dispoziţii generale ....................................................... 405-407

Capitolul II. Filiaţia .......................................................................... 408-450

Secţiunea 1. Stabilirea filiaţiei ........................................................ 408-440

§1. Dispoziţii generale ......................................................................... 408-413

§2. Prezumţia de paternitate ...................................................................... 414

§3. Recunoaşterea copilului .............................................................. 415-420

§4. Acţiuni privind filiaţia .................................................................. 421-440

I. Contestarea filiaţiei .................................................................................. 421

II. Acţiunea în stabilirea filiaţiei fată de mamă ............................ 422-423

III. Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei .......... 424-428

IV. Acţiuni privind filiaţia faţă de tatăl din căsătorie ................... 429-434

V. Dispoziţii comune privind acţiunile referitoare la filiaţie ......... 435-440

Secţiunea a 2-a. Reproducerea umană asistată medical cu terţ
donator .............................................................................................
441-447

Secţiunea a 3-a. Situaţia legală a copilului .................................. 448-450

Capitolul III. Adopţia ........................................................................ 451-482

Secţiunea 1. Dispoziţii generale ...................................................... 451-454

Secţiunea a 2-a. Condiţiile de fond ale adopţiei .......................... 455-468

§1. Persoanele care pot fi adoptate .................................................. 455-458

§2. Persoanele care pot adopta ......................................................... 459-462

§3. Consimţământul la adopţie ........................................................ 463-468

Secţiunea a 3-a. Efectele adopţiei ................................................... 469-474

Secţiunea a 4-a. Încetarea adopţiei ................................................ 475-482

Titlul IV. Autoritatea părintească ................................................. 483-512

Capitolul I. Dispoziţii generale ....................................................... 483-486

Capitolul II. Drepturile şi îndatoririle părinteşti ....................... 487-502

Capitolul III. Exercitarea autorităţii părinteşti ......................... 503-507

Capitolul IV. Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti 508-512

Titlul V. Obligaţia de întreţinere ................................................... 513-534

Capitolul I. Dispoziţii generale ....................................................... 513-515

Capitolul II. Persoanele între care există obligaţia
de întreţinere şi ordinea în care aceasta
se datorează .................................................................................... 516-523

Capitolul III. Condiţiile obligaţiei de întreţinere ....................... 524-528

Capitolul IV. Stabilirea şi executarea obligaţiei de
întreţinere ....................................................................................... 529-534

 

 

CARTEA A II-A. DESPRE FAMILIE

Notă: A se vedea şi Capitolul IV, Secţiunea 1. „Dispoziţii tranzitorii şi de punere în aplicare a cărţii a II-a «Despre familie» a Codului civil” din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, infra, p. 613.

Titlul I. Dispoziţii generale

Art. 258. Familia. (1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber con­simţită între soţi, pe egalitatea acestora, precum şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea şi educarea copiilor lor.

(2) Familia are dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului.

(3) Statul este obligat să sprijine, prin măsuri economice şi sociale, încheierea căsătoriei, precum şi dezvoltarea şi consolidarea familiei.

(4) În sensul prezentului Cod civil, prin soţi se înţelege bărbatul şi femeia uniţi prin căsătorie.

Art. 259. Căsătoria. (1) Căsătoria este uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie, încheiată în condiţiile legii.

(2) Bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători în scopul de a înte­meia o familie.

(3) Celebrarea religioasă a căsătoriei poate fi făcută numai după încheierea căsătoriei civile.

(4) Condiţiile de încheiere şi cauzele de nulitate ale căsătoriei se stabilesc prin prezentul Cod civil.

(5) Căsătoria încetează prin decesul sau prin declararea judecă­torească a morţii unuia dintre soţi.

(6) Căsătoria poate fi desfăcută prin divorţ, în condiţiile legii.

Art. 260. Egalitatea în drepturi a copiilor. Copiii din afara căsă­to­riei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie, precum şi cu cei adoptaţi.

Art. 261. Îndatorirea părinţilor. Părinţii sunt cei care au, în primul rând, îndatorirea de creştere şi educare a copiilor lor minori.

Art. 262. Relaţiile dintre părinţi şi copii. (1) Copilul nu poate fi separat de părinţii săi fără încuviinţarea acestora, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

(2) Copilul care nu locuieşte la părinţii săi sau, după caz, la unul dintre ei are dreptul de a avea legături personale cu aceştia. Exerciţiul acestui drept nu poate fi limitat decât în condiţiile prevăzute de lege, pentru motive temeinice, luând în considerare interesul superior al copilului.

Art. 263. Principiul interesului superior al copilului. (1) Orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului.

(2) Pentru rezolvarea cererilor care se referă la copii, autorităţile com­petente sunt datoare să dea toate îndrumările necesare pentru ca părţile să recurgă la metodele de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă.

(3) Procedurile referitoare la relaţiile dintre părinţi şi copii trebuie să garanteze că dorinţele şi interesele părinţilor referitoare la copii pot fi aduse la cunoştinţa autorităţilor şi că acestea ţin cont de ele în hotărârile pe care le iau. Art. 263-265

(4) Procedurile privitoare la copii trebuie să se desfăşoare într-un timp rezonabil, astfel încât interesul superior al copilului şi relaţiile de familie să nu fie afectate.

(5) În sensul prevederilor legale privind protecţia copilului, prin copil se înţelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nici nu a dobân­dit capacitatea deplină de exerciţiu, potrivit legii.

Art. 264. Ascultarea copilului. (1) În procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă consi­deră că acest lucru este necesar pentru soluţionarea cauzei.

(2) Dreptul de a fi ascultat presupune posibilitatea copilului de a cere şi a primi orice informaţie, potrivit cu vârsta sa, de a-şi exprima opinia şi de a fi informat asupra consecinţelor pe care le poate avea aceasta, dacă este respectată, precum şi asupra consecinţelor oricărei decizii care îl priveşte.

(3) Orice copil poate cere să fie ascultat, potrivit prevederilor alin. (1) şi (2). Respingerea cererii de către autoritatea competentă trebuie motivată.

(4) Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare în raport cu vârsta şi cu gradul său de maturitate.

(5) Dispoziţiile legale speciale privind consimţământul sau pre­zenţa copilului, în procedurile care îl privesc, precum şi prevederile referitoare la desemnarea de către instanţă a unui reprezentant în caz de conflict de interese rămân aplicabile.

Art. 265. Instanţa competentă.[[1]] Toate măsurile date prin prezenta carte în competenţa instanţei judecătoreşti, toate litigiile privind aplicarea dispoziţiilor prezentei cărţi, precum şi măsurile de ocrotire a copilului prevăzute în legi speciale sunt de competenţa instanţei de tutelă. Dispo­ziţiile art. 107 sunt aplicabile în mod corespunzător. Art. 265


Titlul II. Căsătoria

Capitolul I. Logodna

Art. 266. Încheierea logodnei. (1) Logodna este promisiunea recipro­că de a încheia căsătoria.

(2)[[2]] Dispoziţiile privind condiţiile de fond pentru încheierea căsăto­riei sunt aplicabile în mod corespunzător, cu excepţia avizului medical şi a autorizării instanţei de tutelă.

(3) Încheierea logodnei nu este supusă niciunei formalităţi şi poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.

(4) Încheierea căsătoriei nu este condiţionată de încheierea logodnei.

(5) Logodna se poate încheia doar între bărbat şi femeie.

Art. 267. Ruperea logodnei. (1) Logodnicul care rupe logodna nu poate fi constrâns să încheie căsătoria.

(2) Clauza penală stipulată pentru ruperea logodnei este conside­rată nescrisă.

(3) Ruperea logodnei nu este supusă niciunei formalităţi şi poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.

Art. 268. Restituirea darurilor. (1) În cazul ruperii logodnei, sunt supuse restituirii darurile pe care logodnicii le-au primit în conside­rarea logodnei sau, pe durata acesteia, în vederea căsătoriei, cu excepţia daru­rilor obişnuite.

(2) Darurile se restituie în natură sau, dacă aceasta nu mai este cu putinţă, în măsura îmbogăţirii.

(3) Obligaţia de restituire nu există dacă logodna a încetat prin moartea unuia dintre logodnici.

Art. 269. Răspunderea pentru ruperea logodnei. (1) Partea care rupe logodna în mod abuziv poate fi obligată la despăgubiri pentru cheltu­ie­­lile făcute sau contractate în vederea căsătoriei, în măsura în care au fost potrivite cu împrejurările, precum şi pentru orice alte prejudicii cauzate.

(2) Partea care, în mod culpabil, l-a determinat pe celălalt să rupă logodna poate fi obligată la despăgubiri în condiţiile alin. (1).

Art. 270. Termenul de prescripţie. Dreptul la acţiune întemeiat pe dispoziţiile art. 268 şi 269 se prescrie într-un an de la ruperea logodnei.

Capitolul II. Încheierea căsătoriei

Secţiunea 1. Condiţiile de fond pentru
 încheierea căsătoriei

Art. 271. Consimţământul la căsătorie. Căsătoria se încheie între bărbat şi femeie prin consimţământul personal şi liber al acestora.

Art. 272. Vârsta matrimonială. (1) Căsătoria se poate încheia dacă viitorii soţi au împlinit vârsta de 18 ani. Art. 271-275

(2) Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi sau, după caz, a tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul. În cazul în care unul dintre părinţi refuză să încuviinţeze căsătoria, instanţa de tutelă hotărăşte şi asupra acestei divergenţe, având în vedere interesul superior al copilului.

(3) Dacă unul dintre părinţi este decedat sau se află în imposi­bilitate de a-şi manifesta voinţa, încuviinţarea celuilalt părinte este suficientă.

(4) De asemenea, în condiţiile art. 398, este suficientă încuviin­ţarea părintelui care exercită autoritatea părintească.

(5) Dacă nu există nici părinţi, nici tutore care să poată încuviinţa căsătoria, este necesară încuviinţarea persoanei sau a autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti.

Art. 273. Bigamia. Este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoana care este căsătorită.

Art. 274. Interzicerea căsătoriei între rude. (1) Este interzisă încheierea căsătoriei între rudele în linie dreaptă, precum şi între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv.

(2) Pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al patrulea poate fi autorizată de instanţa de tutelă în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul cel care cere încuviinţarea. Instanţa se va putea pronunţa pe baza unui aviz medical special dat în acest sens.

(3)[[3]] În cazul adopţiei, dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile atât între cei care au devenit rude prin adopţie, cât şi între cei a căror rudenie firească a încetat prin efectul adopţiei.

Art. 275. Interzicerea căsătoriei între tutore şi persoana minoră. Căsătoria este oprită între tutore şi persoana minoră care se află sub tutela sa.

Art. 276. Alienaţia şi debilitatea mintală. Este interzis să se căsă­torească alienatul mintal şi debilul mintal.

Art. 277. Interzicerea sau echivalarea unor forme de convie­ţuire cu căsătoria. (1) Este interzisă căsătoria dintre persoane de acelaşi sex.

(2) Căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex încheiate sau contrac­tate în străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini nu sunt recu­noscute în România.

(3) Parteneriatele civile dintre persoane de sex opus sau de acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetă­ţeni străini nu sunt recunoscute în România.

(4) Dispoziţiile legale privind libera circulaţie pe teritoriul Româ­niei a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European rămân aplicabile.

Secţiunea a 2-a. Formalităţile pentru încheierea
căsătoriei

Art. 278. Comunicarea stării de sănătate. Căsătoria nu se încheie dacă viitorii soţi nu declară că şi-au comunicat reciproc starea sănătăţii lor. Dispoziţiile legale prin care este oprită căsătoria celor care suferă de anumite boli rămân aplicabile.

Art. 279. Locul încheierii căsătoriei. (1) Căsătoria se celebrează de către ofiţerul de stare civilă, la sediul primăriei. Art. 276-280

(2) Prin excepţie, căsătoria se poate celebra, cu aprobarea prima­rului, de către un ofiţer de stare civilă de la o altă primărie decât cea în a cărei rază teritorială domiciliază sau îşi au reşedinţa viitorii soţi, cu obligati­vitatea înştiinţării primăriei de domiciliu sau de reşedinţă a viitorilor soţi, în vederea publicării.

Art. 280. Declaraţia de căsătorie. (1) Cei care vor să se căsătorească vor face personal declaraţia de căsătorie, potrivit legii, la primăria unde urmează a se încheia căsătoria.

(2) În cazurile prevăzute de lege, declaraţia de căsătorie se poate face şi în afara sediului primăriei.

(3) Atunci când viitorul soţ este minor, părinţii sau, după caz, tutorele vor face personal o declaraţie prin care încuviinţează încheie­rea căsătoriei. Dispoziţiile art. 272 alin. (5) rămân aplicabile.

(4) Dacă unul dintre viitorii soţi, părinţii sau tutorele nu se află în localitatea unde urmează a se încheia căsătoria, ei pot face declaraţia la primăria în a cărei rază teritorială îşi au domiciliul sau reşedinţa, care o transmite, în termen de 48 de ore, la primăria unde urmează a se încheia căsătoria.

Art. 281. Conţinutul declaraţiei de căsătorie. (1) În declaraţia de căsătorie, viitorii soţi vor arăta că nu există niciun impediment legal la căsătorie şi vor menţiona numele de familie pe care îl vor purta în timpul căsătoriei, precum şi regimul matrimonial ales.

(2) Odată cu declaraţia de căsătorie ei vor prezenta dovezile cerute de lege pentru încheierea căsătoriei.

Art. 282. Alegerea numelui de familie. Viitorii soţi pot conveni să îşi păstreze numele dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea, un soţ poate să îşi păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite.

Art. 283. Publicitatea declaraţiei de căsătorie. (1) În aceeaşi zi cu primirea declaraţiei de căsătorie, ofiţerul de stare civilă dispune publicarea acesteia, prin afişarea în extras, într-un loc special amenajat la sediul pri­măriei şi pe pagina de internet a acesteia unde urmează să se încheie căsă­toria şi, după caz, la sediul primăriei unde celălalt soţ îşi are domi­ciliul sau reşedinţa.

(2) Extrasul din declaraţia de căsătorie cuprinde, în mod obligatoriu: data afişării, datele de stare civilă ale viitorilor soţi şi, după caz, încu­viinţarea părinţilor sau a tutorelui, precum şi înştiinţarea că orice persoană poate face opoziţie la căsătorie, în termen de 10 zile de la data afişării.

(3) Căsătoria se încheie după 10 zile de la afişarea declaraţiei de căsă­torie, termen în care se cuprind atât data afişării, cât şi data încheierii căsătoriei.

(4) Primarul municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti, al oraşului sau al comunei unde urmează a se încheia căsătoria poate să încuviinţeze, pentru motive temeinice, încheierea căsătoriei înainte de împlinirea termenului prevăzut la alin. (3).

Art. 284. Reînnoirea declaraţiei de căsătorie. În cazul în care căsă­toria nu s-a încheiat în termen de 30 de zile de la data afişării declaraţiei de căsătorie sau dacă viitorii soţi doresc să modifice declaraţia iniţială, trebuie să se facă o nouă declaraţie de căsătorie şi să se dispună publicarea acesteia. Art. 281-286

Art. 285. Opoziţia la căsătorie. (1) Orice persoană poate face opo­ziţie la căsătorie, dacă există un impediment legal sau dacă alte cerinţe ale legii nu sunt îndeplinite.

(2) Opoziţia la căsătorie se face numai în scris, cu arătarea dovezilor pe care se întemeiază.

Art. 286. Refuzul celebrării căsătoriei. Ofiţerul de stare civilă refuză să celebreze căsătoria dacă, pe baza verificărilor pe care este obligat să le efectueze, a opoziţiilor primite sau a informaţiilor pe care le deţine, în măsura în care acestea din urmă sunt notorii, constată că nu sunt înde­plinite condiţiile prevăzute de lege.

Art. 287. Celebrarea căsătoriei. (1) Viitorii soţi sunt obligaţi să se pre­zinte împreună la sediul primăriei, pentru a-şi da consimţă­mântul la căsă­torie în mod public, în prezenţa a 2 martori, în faţa ofiţerului de stare civilă.

(2) Cu toate acestea, în cazurile prevăzute de lege, ofiţerul de stare civilă poate celebra căsătoria şi în afara sediului serviciului de stare civilă, cu respectarea celorlalte condiţii menţionate la alin. (1).

(3) Persoanele care aparţin minorităţilor naţionale pot solicita cele­brarea căsătoriei în limba lor maternă, cu condiţia ca ofiţerul de stare civilă sau cel care oficiază căsătoria să cunoască această limbă.

Art. 288. Martorii la căsătorie. (1) Martorii atestă faptul că soţii şi-au exprimat consimţământul potrivit art. 287. Art. 287-292

(2) Nu pot fi martori la încheierea căsătoriei incapabilii, precum şi cei care din cauza unei deficienţe psihice sau fizice nu sunt apţi să ateste faptele prevăzute la alin. (1).

(3) Martorii pot fi şi rude sau afini, indiferent de grad, cu oricare dintre viitorii soţi.

Art. 289. Momentul încheierii căsătoriei. Căsătoria este încheiată în momentul în care, după ce ia consimţământul fiecăruia dintre viitorii soţi, ofiţerul de stare civilă îi declară căsătoriţi.

Capitolul III. Formalităţi ulterioare încheierii
căsătoriei

Art. 290. Actul de căsătorie. După încheierea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă întocmeşte, de îndată, în registrul actelor de stare civilă, actul de căsătorie, care se semnează de către soţi, de cei 2 martori şi de către ofi­ţerul de stare civilă.

Art. 291. Formalităţile privind regimul matrimonial. Ofiţerul de stare civilă face menţiune pe actul de căsătorie despre regimul matrimo­nial ales. El are obligaţia ca, din oficiu şi de îndată, să comunice la regis­trul prevăzut la art. 334 alin. (1), precum şi, după caz, notarului public care a autentificat convenţia matrimonială o copie de pe actul de căsătorie.

Art. 292. Dovada căsătoriei. (1) Căsătoria se dovedeşte cu actul de căsătorie şi prin certificatul de căsătorie eliberat pe baza acestuia.

(2) Cu toate acestea, în situaţiile prevăzute de lege, căsătoria se poate dovedi cu orice mijloc de probă.

Capitolul IV. Nulitatea căsătoriei

Secţiunea 1. Nulitatea absolută a căsătoriei

Art. 293. Cazurile de nulitate absolută. (1) Este lovită de nulitate abso­lută căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute la
art. 271, 273, 274, 276 şi art. 287 alin. (1). Art. 293-298

(2) În cazul în care soţul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, noua căsă­to­rie rămâne valabilă, dacă soţul celui declarat mort a fost de bună-credinţă. Prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii.

Art. 294. Lipsa vârstei matrimoniale. (1) Căsătoria încheiată de mino­rul care nu a împlinit vârsta de 16 ani este lovită de nulitate absolută.

(2) Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, ambii soţi au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soţia a născut ori a rămas însărcinată.

Art. 295. Căsătoria fictivă. (1) Căsătoria încheiată în alte scopuri decât acela de a întemeia o familie este lovită de nulitate absolută.

(2) Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămâ­nerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, a intervenit convieţuirea soţilor, soţia a născut sau a rămas însărcinată ori au trecut 2 ani de la încheierea căsătoriei.

Art. 296. Persoanele care pot invoca nulitatea absolută. Orice per­so­ană interesată poate introduce acţiunea în constatarea nulităţii absolute a căsătoriei. Cu toate acestea, procurorul nu poate introduce acţiunea după înce­t­area sau desfacerea căsătoriei, cu excepţia cazului în care ar acţiona pen­­tru apărarea drepturilor minorilor sau a persoa­nelor puse sub inter­dicţie.

Secţiunea a 2-a. Nulitatea relativă a căsătoriei

Art. 297. Lipsa încuviinţărilor cerute de lege.[[4]] (1) Este anulabilă căsătoria încheiată fără încuviinţările sau autorizarea prevăzute la art. 272 alin. (2), (4) şi (5).

(2) Anulabilitatea poate fi invocată numai de cel a cărui încuviinţare era necesară. Dispoziţiile art. 46 alin. (4) se aplică în mod corespunzător.

Art. 298. Viciile de consimţământ. (1) Căsătoria poate fi anulată la cererea soţului al cărui consimţământ a fost viciat prin eroare, prin dol sau prin violenţă.

(2) Eroarea constituie viciu de consimţământ numai atunci când priveşte identitatea fizică a viitorului soţ.

Art. 299. Lipsa discernământului. Este anulabilă căsătoria încheiată de persoana lipsită vremelnic de discernământ.

Art. 300. Existenţa tutelei. Căsătoria încheiată între tutore şi persoana minoră aflată sub tutela sa este lovită de nulitate relativă.

Art. 301. Termenul de prescripţie. (1) Anularea căsătoriei poate fi cerută în termen de 6 luni.

(2) În cazul prevăzut la art. 297, termenul curge de la data la care cei a căror încuviinţare sau autorizare era necesară pentru încheierea căsătoriei au luat cunoştinţă de aceasta.

(3) În cazul nulităţii pentru vicii de consimţământ ori pentru lipsa discernământului, termenul curge de la data încetării violenţei sau, după caz, de la data la care cel interesat a cunoscut dolul, eroarea ori lipsa vremelnică a discernământului.

(4) În cazul prevăzut la art. 300, termenul curge de la data încheierii căsătoriei.

Art. 302. Caracterul personal al acţiunii.[[5]] Dreptul la acţiunea în anulare nu se transmite moştenitorilor. Cu toate acestea, dacă acţiunea a fost pornită de către unul dintre soţi, ea poate fi continuată de către oricare dintre moştenitorii săi.

Art. 303. Acoperirea nulităţii. (1)[[6]] În cazurile prevăzute la art. 272 alin. (2), (4) şi (5), anulabilitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, s-au obţinut încuviinţările şi autorizarea cerute de lege.

(2) Căsătoria nu poate fi anulată dacă soţii au convieţuit timp de 6 luni de la data încetării violenţei sau de la data descoperirii dolului, a erorii ori a lipsei vremelnice a facultăţilor mintale.

(3) În toate cazurile, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, între timp, ambii soţi au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soţia a născut ori a rămas însărcinată. Art. 299-304

Secţiunea a 3-a. Efectele nulităţii căsătoriei

Art. 304. Căsătoria putativă. (1) Soţul de bună-credinţă la încheie­rea unei căsătorii nule sau anulate păstrează, până la data când hotărârea jude­cătorească rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă.

(2) În situaţia prevăzută la alin. (1), raporturile patrimoniale dintre foştii soţi sunt supuse, prin asemănare, dispoziţiilor privitoare la divorţ.

Art. 305. Situaţia copiilor. (1) Nulitatea căsătoriei nu are niciun efect în privinţa copiilor, care păstrează situaţia de copii din căsătorie.

(2) În ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile dintre părinţi şi copii se aplică, prin asemănare, dispoziţiile privitoare la divorţ.

Art. 306. Opozabilitatea hotărârii judecătoreşti. (1) Hotărârea jude­cătorească de constatare a nulităţii sau de anulare a căsătoriei este opo­zabilă terţelor persoane, în condiţiile legii. Dispoziţiile art. 291, 334 şi 335 sunt aplicabile în mod corespunzător.

(2)[[7]] Nulitatea căsătoriei nu poate fi opusă unei terţe persoane împo­triva unui act încheiat anterior de aceasta cu unul dintre soţi, în afară de cazul în care au fost îndeplinite formalităţile de publicitate prevăzute de lege cu privire la acţiunea în constatarea nulităţii ori în anulare sau terţul a cunoscut, pe altă cale, înainte de încheierea actului, cauza de nulitate a căsătoriei. Dispoziţiile art. 291, 334 şi 335 sunt aplicabile în mod cores­punzător şi publicităţii acţiunii în constatarea nulităţii sau în anularea căsătoriei.

Capitolul V. Drepturile şi îndatoririle
personale ale soţilor

Art. 307. Reglementarea raporturilor personale dintre soţi. Dispo­ziţiile prezentului capitol se aplică raporturilor personale dintre soţi, oricare ar fi regimul lor matrimonial.

Art. 308. Luarea deciziilor de către soţi. Soţii hotărăsc de comun acord în tot ceea ce priveşte căsătoria. Art. 305-311

Art. 309. Îndatoririle soţilor. (1) Soţii îşi datorează reciproc respect, fidelitate şi sprijin moral.

(2) Ei au îndatorirea de a locui împreună. Pentru motive temeinice, ei pot hotărî să locuiască separat.

Art. 310. Independenţa soţilor. Un soţ nu are dreptul să cenzu­reze corespondenţa, relaţiile sociale sau alegerea profesiei celuilalt soţ.

Art. 311. Schimbarea numelui de familie. (1) Soţii sunt obligaţi să poarte numele declarat la încheierea căsătoriei.

(2) Dacă soţii au convenit să poarte în timpul căsătoriei un nume comun şi l-au declarat potrivit dispoziţiilor art. 281, unul dintre soţi nu poate cere schimbarea acestui nume pe cale administrativă decât cu consimţământul celuilalt soţ.

Capitolul VI. Drepturile şi obligaţiile
 patrimoniale ale soţilor

Secţiunea 1. Dispoziţii comune

§1. Despre regimul matrimonial în general

Art. 312. Regimurile matrimoniale. (1) Viitorii soţi pot alege ca regim matrimonial: comunitatea legală, separaţia de bunuri sau comu­nitatea convenţională.

(2) Indiferent de regimul matrimonial ales, nu se poate deroga de la dispoziţiile prezentei secţiuni, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Art. 313. Efectele regimului matrimonial. (1) Între soţi, regimul matri­monial produce efecte numai din ziua încheierii căsătoriei.

(2) Faţă de terţi, regimul matrimonial este opozabil de la data înde­plinirii formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, afară de cazul în care aceştia l-au cunoscut pe altă cale.

(3) Neîndeplinirea formalităţilor de publicitate face ca soţii să fie consideraţi, în raport cu terţii de bună-credinţă, ca fiind căsătoriţi sub regi­mul matrimonial al comunităţii legale.

Art. 314. Mandatul convenţional. Un soţ poate să dea mandat celui­lalt soţ să îl reprezinte pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial. Art. 312-316

Art. 315. Mandatul judiciar. (1) În cazul în care unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, celălalt soţ poate cere instan­ţei de tutelă încuviinţarea de a-l reprezenta pentru exercitarea drep­turilor pe care le are potrivit regimului matrimonial. Prin hotă­rârea pro­nunţată se stabilesc condiţiile, limitele şi perioada de valabilitate a acestui mandat.

(2) În afara altor cazuri prevăzute de lege, mandatul încetează atunci când soţul reprezentat nu se mai află în situaţia prevăzută la alin. (1) sau când este numit un tutore ori, după caz, un curator.

(3) Dispoziţiile art. 346 şi 347 sunt aplicabile în mod corespun­zător.

Art. 316. Actele de dispoziţie care pun în pericol grav inte­resele familiei. (1) În mod excepţional, dacă unul dintre soţi încheie acte juri­dice prin care pune în pericol grav interesele familiei, celălalt soţ poate cere instanţei de tutelă ca, pentru o durată determinată, dreptul de a dispune de anumite bunuri să poată fi exercitat numai cu consim­ţământul său expres. Durata acestei măsuri poate fi prelungită, fără însă a se depăşi în total 2 ani. Hotărârea de încuviinţare a măsurii se comunică în vederea efectuării formalităţilor de publicitate imo­biliară sau mobiliară, după caz.

(2) Actele încheiate cu nerespectarea hotărârii judecătoreşti sunt anulabile. Dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an, care începe să curgă de la data când soţul vătămat a luat cunoştinţă de existenţa actului.

(3) Dispoziţiile art. 346 şi 347 sunt aplicabile în mod corespun­zător.

Art. 317. Independenţa patrimonială a soţilor. (1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare soţ poate să încheie orice acte juridice cu celălalt soţ sau cu terţe persoane. Art. 317-321

(2) Fiecare soţ poate să facă singur, fără consimţământul celuilalt, depozite bancare, precum şi orice alte operaţiuni în legătură cu acestea.

(3) În raport cu societatea bancară, soţul titular al contului are, chiar şi după desfacerea sau încetarea căsătoriei, dreptul de a dispune de fondurile depuse, dacă prin hotărâre judecătorească executorie nu s-a decis altfel.

Art. 318. Dreptul la informare. (1) Fiecare soţ poate să îi ceară celuilalt să îl informeze cu privire la bunurile, veniturile şi datoriile sale, iar în caz de refuz nejustificat, se poate adresa instanţei de tutelă.

(2) Instanţa poate să îl oblige pe soţul celui care a sesizat-o sau pe orice terţ să furnizeze informaţiile cerute şi să depună probele necesare în acest sens.

(3) Terţii pot să refuze furnizarea informaţiilor cerute atunci când, potrivit legii, refuzul este justificat de păstrarea secretului profesional.

(4) Atunci când informaţiile solicitate de un soţ pot fi obţinute, potrivit legii, numai la cererea celuilalt soţ, refuzul acestuia de a le solicita naşte prezumţia relativă că susţinerile soţului reclamant sunt adevărate.

Art. 319. Încetarea regimului matrimonial. (1) Regimul matri­mo­nial încetează prin constatarea nulităţii, anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei.

(2) În timpul căsătoriei, regimul matrimonial poate fi modificat, în condiţiile legii.

Art. 320. Lichidarea regimului matrimonial. În caz de încetare sau de schimbare, regimul matrimonial se lichidează potrivit legii, prin bună învoială sau, în caz de neînţelegere, pe cale judiciară. Hotărârea judecă­torească definitivă sau, după caz, înscrisul întocmit în formă autentică notarială constituie act de lichidare.

§2. Locuinţa familiei

Art. 321. Noţiunea. (1) Locuinţa familiei este locuinţa comună a soţilor sau, în lipsă, locuinţa soţului la care se află copiii.

(2) Oricare dintre soţi poate cere notarea în cartea funciară, în condi­ţiile legii, a unui imobil ca locuinţă a familiei, chiar dacă nu este pro­prietarul imobilului.

Art. 322. Regimul unor acte juridice. (1)[[8]] Fără consimţământul scris al celuilalt soţ, niciunul dintre soţi, chiar dacă este proprietar exclu­siv, nu poate dispune de drepturile asupra locuinţei familiei şi nici nu poate încheia acte prin care ar fi afectată folosinţa acesteia.

(2) De asemenea, un soţ nu poate deplasa din locuinţă bunurile ce mobilează sau decorează locuinţa familiei şi nu poate dispune de acestea fără consimţământul scris al celuilalt soţ. Art. 322-324

(3) În cazul în care consimţământul este refuzat fără un motiv legitim, celălalt soţ poate să sesizeze instanţa de tutelă, pentru ca aceasta să autorizeze încheierea actului.

(4) Soţul care nu şi-a dat consimţământul la încheierea actului poate cere anularea lui în termen de un an de la data la care a luat cunoştinţă des­pre acesta, dar nu mai târziu de un an de la data încetării regimului matrimonial.

(5) În lipsa notării locuinţei familiei în cartea funciară, soţul care nu
şi-a dat consimţământul nu poate cere anularea actului, ci numai daune-interese de la celălalt soţ, cu excepţia cazului în care terţul dobânditor a cunoscut, pe altă cale, calitatea de locuinţă a familiei.

(6) Dispoziţiile alin. (5) se aplică în mod corespunzător actelor încheia­te cu încălcarea prevederilor alin. (2).

Art. 323. Drepturile soţilor asupra locuinţei închiriate. (1) În cazul în care locuinţa este deţinută în temeiul unui contract de închiriere, fiecare soţ are un drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titu­larul contractului ori contractul este încheiat înainte de căsătorie.

(2) Dispoziţiile art. 322 sunt aplicabile în mod corespunzător.

(3)[[9]] În caz de deces al unuia dintre soţi, soţul supravieţuitor continuă exercitarea dreptului său locativ, dacă nu renunţă în mod expres la acesta, în termenul prevăzut la art. 1.834.

Art. 324. Atribuirea beneficiului contractului de închiriere. (1) La desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea locuinţei de către ambii soţi şi aceştia nu se înţeleg, beneficiul contractului de închiriere poa­te fi atribuit unuia dintre soţi, ţinând seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea căsătoriei şi de posibilităţile locative proprii ale foştilor soţi.

(2) Soţul căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere este dator să plătească celuilalt soţ o indemnizaţie pentru acoperirea cheltuie­lilor de instalare într-o altă locuinţă, cu excepţia cazului în care divorţul a fost pronunţat din culpa exclusivă a acestuia din urmă. Dacă există bunuri comune, indemnizaţia se poate imputa, la partaj, asupra cotei cuvenite soţului căruia i s-a atribuit beneficiul contrac­tului de închiriere.

(3) Atribuirea beneficiului contractului de închiriere se face cu citarea locatorului şi produce efecte faţă de acesta de la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă.

(4)[[10]] Prevederile alin. (1)-(3) se aplică în mod similar şi în cazul în care bunul este proprietatea comună a celor 2 soţi, atribuirea beneficiului locuinţei conjugale producând efecte până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj.

§3. Cheltuielile căsătoriei

Art. 325. Contribuţia soţilor. (1) Soţii sunt obligaţi să îşi acorde sprijin material reciproc. Art. 325-330

(2) Ei sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei, dacă prin convenţie matrimonială nu s-a prevăzut altfel.

(3) Orice convenţie care prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei revine doar unuia dintre soţi este considerată nescrisă.

Art. 326. Munca în gospodărie. Munca oricăruia dintre soţi în gospo­dărie şi pentru creşterea copiilor reprezintă o contribuţie la cheltuielile căsătoriei.

Art. 327. Veniturile din profesie. Fiecare soţ este liber să exercite o profesie şi să dispună, în condiţiile legii, de veniturile încasate, cu res­pectarea obligaţiilor ce îi revin privind cheltuielile căsătoriei.

Art. 328. Dreptul la compensaţie. Soţul care a participat efectiv la acti­vitatea profesională a celuilalt soţ poate obţine o compensaţie, în măsu­ra îmbogăţirii acestuia din urmă, dacă participarea sa a depăşit limi­tele obligaţiei de sprijin material şi ale obligaţiei de a contribui la chel­tuielile căsătoriei.

§4. Alegerea regimului matrimonial

Art. 329. Convenţia matrimonială. Alegerea unui alt regim matri­monial decât cel al comunităţii legale se face prin încheierea unei con­venţii matrimoniale.

Art. 330. Încheierea convenţiei matrimoniale. (1) Sub sancţiu­nea nulităţii absolute, convenţia matrimonială se încheie prin înscris auten­tificat de notarul public, cu consimţământul tuturor părţilor, exprimat personal sau prin mandatar cu procură autentică, specială şi având con­ţinut predeterminat.

(2) Convenţia matrimonială încheiată înainte de căsătorie produce efecte numai de la data încheierii căsătoriei.

(3) Convenţia încheiată în timpul căsătoriei produce efecte de la data prevăzută de părţi sau, în lipsă, de la data încheierii ei.

Art. 331. Simulaţia convenţiei matrimoniale. Actul secret prin care se alege un alt regim matrimonial sau se modifică regimul matrimonial pen­tru care sunt îndeplinite formalităţile de publicitate prevăzute de lege pro­duce efecte numai între soţi şi nu poate fi opus terţilor de bună-credinţă.

Art. 332. Obiectul convenţiei matrimoniale. (1) Prin convenţia matrimonială nu se poate deroga, sub sancţiunea nulităţii absolute, de la dispoziţiile legale privind regimul matrimonial ales decât în cazurile anume prevăzute de lege. Art. 331-334

(2) De asemenea, convenţia matrimonială nu poate aduce atingere ega­lităţii dintre soţi, autorităţii părinteşti sau devoluţiunii succesorale legale.

Art. 333. Clauza de preciput. (1)[[11]] Prin convenţie matrimonială se poate stipula ca soţul supravieţuitor să preia fără plată, înainte de partajul moştenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deţinute în devăl­măşie sau în coproprietate. Clauza de preciput poate fi stipulată în bene­ficiul fiecăruia dintre soţi sau numai în favoarea unuia dintre ei.

(2) Clauza de preciput nu este supusă raportului donaţiilor, ci numai reducţiunii, în condiţiile art. 1.096 alin. (1) şi (2).

(3) Clauza de preciput nu aduce nicio atingere dreptului credito­rilor comuni de a urmări, chiar înainte de încetarea comunităţii, bunurile ce fac obiectul clauzei.

(4) Clauza de preciput devine caducă atunci când comunitatea înce­tează în timpul vieţii soţilor, când soţul beneficiar a decedat înaintea soţu­lui dispunător ori când aceştia au decedat în acelaşi timp sau când bunurile care au făcut obiectul ei au fost vândute la cererea creditorilor comuni.

(5) Executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent.

Art. 334. Publicitatea convenţiei matrimoniale. (1)[[12]] Pentru a fi opozabile terţilor, convenţiile matrimoniale se înscriu în Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale, organizat potrivit legii.

(2) După autentificarea convenţiei matrimoniale în timpul căsătoriei sau după primirea copiei de pe actul căsătoriei, potrivit art. 291, notarul public expediază, din oficiu, un exemplar al convenţiei la serviciul de stare civilă unde a avut loc celebrarea căsătoriei, pentru a se face menţiune pe actul de căsătorie, la registrul menţionat la alin. (1), precum şi la celelalte registre de publicitate, în condiţiile alin. (4).

(3) Dispoziţiile alin. (2) nu exclud dreptul oricăruia dintre soţi de a solicita îndeplinirea formalităţilor de publicitate.

(4) Ţinând seama de natura bunurilor, convenţiile matrimoniale se vor nota în cartea funciară, se vor înscrie în registrul comerţului, precum şi în alte registre de publicitate prevăzute de lege. În toate aceste cazuri, neîn­deplinirea formalităţilor de publicitate speciale nu poate fi acoperită prin înscrierea făcută în registrul menţionat la alin. (1).

(5) Orice persoană, fără a fi ţinută să justifice vreun interes, poate cerceta registrul menţionat la alin. (1) şi poate solicita, în condiţiile legii, eliberarea de extrase certificate.

Art. 335. Inopozabilitatea convenţiei matrimoniale. (1) Con­ven­ţia matrimonială nu poate fi opusă terţilor cu privire la actele încheiate de aceştia cu unul dintre soţi decât dacă au fost îndeplinite formalităţile de publicitate prevăzute la art. 334 sau dacă terţii au cunoscut-o pe altă cale.

(2) De asemenea, convenţia matrimonială nu poate fi opusă terţilor cu privire la actele încheiate de aceştia cu oricare dintre soţi înainte de încheierea căsătoriei.

Art. 336. Modificarea convenţiei matrimoniale. Convenţia matri­mo­nială poate fi modificată înainte de încheierea căsătoriei, cu respectarea condiţiilor prevăzute la art. 330 şi 332. Dispoziţiile art. 334 şi 335 sunt aplicabile.

Art. 337. Încheierea convenţiei matrimoniale de către minor. (1) Minorul care a împlinit vârsta matrimonială poate încheia sau modifica o convenţie matrimonială numai cu încuviinţarea ocrotito­rului său legal şi cu autorizarea instanţei de tutelă. Art. 335-338

(2) În lipsa încuviinţării sau a autorizării prevăzute la alin. (1), con­venţia încheiată de minor poate fi anulată în condiţiile art. 46, care se aplică în mod corespunzător.

(3) Acţiunea în anulare nu poate fi formulată dacă a trecut un an de la încheierea căsătoriei.

Art. 338. Nulitatea convenţiei matrimoniale.[[13]] În cazul în care con­venţia matrimonială este nulă sau anulată, între soţi se aplică regimul comu­nităţii legale, fără a fi afectate drepturile dobândite de terţii de bună-credinţă.

Secţiunea a 2-a. Regimul comunităţii legale

Art. 339. Bunurile comune. Bunurile dobândite în timpul regimu­lui comunităţii legale de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmăşie ale soţilor.

Art. 340. Bunurile proprii. Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soţ:

a) bunurile dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie, cu excep­ţia cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune;

b) bunurile de uz personal;

c) bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri;

d) drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra crea­ţiilor sale şi asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat;

e) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manu­scri­sele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi alte asemenea bunuri;

f) indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile pentru orice preju­diciu material sau moral adus unuia dintre soţi;

g) bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum şi bunul dobândit în schimbul acestora;

h) fructele bunurilor proprii.

Art. 341. Veniturile din muncă şi cele asimilate acestora. Veniturile din munc­ă, sumele de bani cuvenite cu titlu de pensie în cadrul asigură­rilor sociale şi altele asemenea, precum şi veniturile cuvenite în temeiul unui drept de proprietate intelectuală sunt bunuri comune, indiferent de data dobândirii lor, însă numai în cazul în care creanţa privind încasarea lor devine scadentă în timpul comunităţii.

Art. 342. Regimul juridic al bunurilor proprii. Fiecare soţ poate folosi, administra şi dispune liber de bunurile sale proprii, în condiţiile legii. Art. 339-343

Art. 343. Dovada bunurilor soţilor. (1) Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită.

(2) Dovada că un bun este propriu se poate face între soţi prin orice mijloc de probă. În cazul prevăzut la art. 340 lit. a), dovada se face în condiţiile legii.

(3) Pentru bunurile mobile dobândite anterior căsătoriei, înainte de încheierea acesteia se întocmeşte un inventar de către notarul public sau sub semnătură privată, dacă părţile convin astfel. În lipsa inven­tarului, se prezumă, până la proba contrară, că bunurile sunt comune.

Art. 344. Formalităţile de publicitate. Oricare dintre soţi poate cere să se facă menţiune în cartea funciară ori, după caz, în alte registre de publicitate prevăzute de lege despre apartenenţa unui bun la comunitate.

Art. 345. Actele de conservare, de folosinţă şi de admi­nistrare. (1) Fie­care soţ are dreptul de a folosi bunul comun fără consimţământul expres al celuilalt soţ. Cu toate acestea, schimbarea destinaţiei bunului comun nu se poate face decât prin acordul soţilor.

(2) De asemenea, fiecare soţ poate încheia singur acte de conservare, acte de administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum şi acte de dobândire a bunurilor comune.

(3) Dispoziţiile art. 322 rămân aplicabile.

(4) În măsura în care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost prejudiciate printr-un act juridic, soţul care nu a participat la încheie­rea actului nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soţ, fără a fi afectate drepturile dobândite de terţii de bună-credinţă.

Art. 346. Actele de înstrăinare şi de grevare. (1) Actele de înstrăi­nare sau de grevare cu drepturi reale având ca obiect bunurile comune nu pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soţi. Art. 344-349

(2) Cu toate acestea, oricare dintre soţi poate dispune singur, cu titlu oneros, de bunurile mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalităţi de publicitate. Dispoziţiile art. 345
alin. (4) rămân aplicabile.

(3) Sunt, de asemenea, exceptate de la prevederile alin. (1) darurile obişnuite.

Art. 347. Nulitatea relativă. (1) Actul încheiat fără consimţă­mântul expres al celuilalt soţ, atunci când el este necesar potrivit legii, este anulabil.

(2) Terţul dobânditor care a depus diligenta necesară pentru a se informa cu privire la natura bunului este apărat de efectele nulităţii. Dis­poziţiile art. 345 alin. (4) rămân aplicabile.

Art. 348. Aportul de bunuri comune.[[14]] Bunurile comune pot face obiectul unui aport la societăţi, asociaţii sau fundaţii, în condiţiile legii.

Art. 349. Regimul aporturilor.[[15]] (1) Sub sancţiu­­nea prevăzută la
art. 347, niciunul dintre soţi nu poate singur, fără con­simţământul scris al celuilalt soţ, să dispună de bunurile comune ca aport la o societate sau pentru dobândirea de părţi sociale ori, după caz, de acţiu­ni. În cazul socie­tă­ţilor comerciale ale căror acţiuni sunt tranzacţionate pe o piaţă regle­men­tată, soţul care nu şi-a dat consimţământul scris la între­buinţarea bunurilor comune nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soţ, fără a fi afectate drepturile dobândite de terţi.

(2) În cazul prevăzut la alin. (1), calitatea de asociat este recunoscută soţului care a aportat bunul comun, dar părţile sociale sau acţiunile sunt bunuri comune. Soţul asociat exercită singur drepturile ce decurg din această calitate şi poate realiza singur transferul părţilor sociale ori, după caz, al acţiunilor deţinute.

(3) Calitatea de asociat poate fi recunoscută şi celuilalt soţ, dacă acesta şi-a exprimat voinţa în acest sens. În acest caz, fiecare dintre soţi are calitatea de asociat pentru părţile sociale sau acţiunile atribuite în schimbul a jumătate din valoarea bunului, dacă, prin convenţie, soţii nu au stipulat alte cote-părţi. Părţile sociale sau acţiunile ce revin fiecăruia dintre soţi sunt bunuri proprii.

Art. 350. Dispoziţiile testamentare. Fiecare soţ poate dispune prin legat de partea ce i s-ar cuveni, la încetarea căsătoriei, din comunitatea de bunuri. Art. 350-353

Art. 351. Datoriile comune ale soţilor. Soţii răspund cu bunurile comu­ne pentru:

a) obligaţiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune;

b) obligaţiile pe care le-au contractat împreună;

c) obligaţiile asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea cheltuie­lilor obişnuite ale căsătoriei;

d) repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea, de către unul dintre soţi, a bunurilor aparţinând unui terţ, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soţilor.

Art. 352. Răspunderea subsidiară pentru datoriile comune. (1) În măsura în care obligaţiile comune nu au fost acoperite prin urmărirea bunurilor comune, soţii răspund solidar, cu bunurile proprii. În acest caz, cel care a plătit datoria comună se subrogă în drepturile creditorului pentru ceea ce a suportat peste cota-parte ce i-ar reveni din comunitate dacă lichidarea s-ar face la data plăţii datoriei.

(2) Soţul care a plătit datoria comună în condiţiile alin. (1) are un drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt soţ până la acoperirea integrală a creanţelor pe care acesta i le datorează.

Art. 353. Urmărirea bunurilor comune. (1) Bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soţi.

(2) Cu toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale soţului debi­tor, creditorul său personal poate cere partajul bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanţei sale.

(3) Bunurile astfel împărţite devin bunuri proprii.

Art. 354. Urmărirea veniturilor din profesie. Veniturile din muncă ale unui soţ, precum şi cele asimilate acestora nu pot fi urmărite pentru datoriile comune asumate de către celălalt soţ, cu excepţia celor prevăzute la art. 351 lit. c).

Art. 355. Lichidarea regimului comunităţii. (1) La încetarea comu­nităţii, aceasta se lichidează prin hotărâre judecătorească sau act autentic notarial.

(2) Până la finalizarea lichidării, comunitatea subzistă atât în privinţa bunurilor, cât şi în privinţa obligaţiilor.

(3) Când comunitatea încetează prin decesul unuia dintre soţi, lichi­darea se face între soţul supravieţuitor şi moştenitorii soţului decedat. În acest caz, obligaţiile soţului decedat se divid între moştenitori proporţional cu cotele ce le revin din moştenire.

Art. 356. Efectele încetării regimului comunităţii. Dacă regimul comunităţii de bunuri încetează prin desfacerea căsătoriei, foştii soţi rămân coproprietari în devălmăşie asupra bunurilor comune până la sta­bilirea cotei-părţi ce revine fiecăruia. Art. 354-359

Art. 357. Lichidarea comunităţii. Partajul. (1)[[16]] În cadrul lichidării comunităţii, fiecare dintre soţi preia bunurile sale proprii, după care se va proceda la partajul bunurilor comune şi la regularizarea datoriilor.

(2) În acest scop, se determină mai întâi cota-parte ce revine fiecărui soţ, pe baza contribuţiei sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât şi la îndeplinirea obligaţiilor comune. Până la proba contrară, se prezumă că soţii au avut o contribuţie egală.

(3) Dispoziţiile art. 364 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

Art. 358. Partajul în timpul regimului comunităţii. (1) În timpul regimului comunităţii, bunurile comune pot fi împărţite, în tot sau în parte, prin act încheiat în formă autentică notarială, în caz de bună învoială, ori pe cale judecătorească, în caz de neînţelegere.

(2) Prevederile art. 357 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

(3) Bunurile atribuite fiecărui soţ prin partaj devin bunuri proprii, iar bunurile neîmpărţite rămân bunuri comune.

(4) Regimul comunităţii nu încetează decât în condiţiile legii, chiar dacă toate bunurile comune au fost împărţite potrivit acestui articol.

Art. 359. Convenţiile contrare regimului comunităţii legale. Orice convenţie contrară dispoziţiilor prezentei secţiuni este lovită de nulitate absolută, în măsura în care nu este compatibilă cu regimul comunităţii convenţionale.

Secţiunea a 3-a. Regimul separaţiei de bunuri

Art. 360. Regimul bunurilor. (1) Fiecare dintre soţi este proprietar exclusiv în privinţa bunurilor dobândite înainte de încheierea căsă­toriei, precum şi a celor pe care le dobândeşte în nume propriu după această dată.

(2)[[17]] Prin convenţie matrimonială, părţile pot stipula clauze privind lichidarea acestui regim în funcţie de masa de bunuri achiziţionate de fiecare dintre soţi în timpul căsătoriei, în baza căreia se va calcula creanţa de participare. Dacă părţile nu au convenit altfel, creanţa de participare reprezintă jumătate din diferenţa valorică dintre cele două mase de achiziţii nete şi va fi datorată de către soţul a cărui masă de achiziţii nete este mai mare, putând fi plătită în bani sau în natură.

Art. 361. Inventarul bunurilor mobile. (1) La adoptarea acestui regim, notarul public întocmeşte un inventar al bunurilor mobile proprii, indiferent de modul lor de dobândire. Art. 360-363

(2) Se poate întocmi un inventar şi pentru bunurile mobile dobândite în timpul separaţiei de bunuri.

(3) În toate cazurile, pentru opozabilitate faţă de terţi, inventarul se anexează la convenţia matrimonială, supunându-se aceloraşi formalităţi de publicitate ca şi convenţia matrimonială.

(4) În lipsa inventarului se prezumă, până la proba contrară, că dreptul de proprietate exclusivă aparţine soţului posesor.

(5) Dacă bunul a fost dobândit printr-un act juridic supus, potrivit legii, unei condiţii de formă pentru validitate ori unor cerinţe de publicitate, dreptul de proprietate exclusivă nu se poate dovedi decât prin înscrisul care îndeplineşte formele cerute de lege.

Art. 362. Bunurile proprietate comună pe cote-părţi. (1) Bunu­rile dobândite împreună de soţi aparţin acestora în proprietate comună pe cote-părţi, în condiţiile legii.

(2) Dovada coproprietăţii se face în condiţiile art. 361, care se aplică în mod corespunzător.

Art. 363. Folosinţa bunurilor celuilalt soţ. (1) Soţul care se folo­seşte de bunurile celuilalt soţ fără împotrivirea acestuia din urmă are obligaţiile unui uzufructuar, cu excepţia celor prevăzute la art. 723, 726 şi 727. El este dator să restituie numai fructele existente la data solicitării lor de către celălalt soţ sau, după caz, la data încetării ori schimbării regimului matri­monial.

(2) Dacă unul dintre soţi încheie singur un act prin care dobândeşte un bun, folosindu-se, în tot sau în parte, de bunuri aparţinând celuilalt soţ, acesta din urmă poate alege, în proporţia bunurilor proprii folosite fără acordul său, între a reclama pentru sine proprietatea bunului achiziţionat şi a pretinde daune-interese de la soţul dobânditor. Pro­prietatea nu poate fi însă reclamată decât înainte ca soţul dobânditor să dispună de bunul dobândit, cu excepţia cazului în care terţul dobân­ditor a cunoscut că bunul a fost achiziţionat de către soţul vânzător prin valorificarea bunurilor celuilalt soţ.

Art. 364. Răspunderea pentru obligaţiile personale. (1) Niciunul din­tre soţi nu poate fi ţinut de obligaţiile născute din acte săvârşite de celălalt soţ. Art. 364-367

(2) Cu toate acestea, soţii răspund solidar pentru obligaţiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei şi a celor legate de creşterea şi educarea copiilor.

Art. 365. Dreptul de retenţie. La încetarea regimului separaţiei de bunuri, fiecare dintre soţi are un drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt până la acoperirea integrală a datoriilor pe care le au unul faţă de celălalt.

Secţiunea a 4-a. Regimul comunităţii convenţionale

Art. 366. Domeniul de aplicare. Regimul comunităţii conven­ţionale se aplică atunci când, în condiţiile şi limitele prevăzute în prezenta secţiu­ne, se derogă, prin convenţie matrimonială, de la dispoziţiile privind regi­mul comunităţii legale.

Art. 367. Obiectul convenţiei matrimoniale. În cazul în care se adoptă comunitatea convenţională, convenţia matrimonială se poate referi la unul sau mai multe dintre următoarele aspecte:

a)[[18]] includerea în comunitate, în tot sau în parte, a bunurilor dobândite sau a datoriilor proprii născute înainte ori după încheierea căsătoriei, cu excepţia bunurilor prevăzute la art. 340 lit. b) şi c);

b) restrângerea comunităţii la bunurile sau datoriile anume determinate în convenţia matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite ori, după caz, născute înainte sau în timpul căsătoriei, cu excepţia obligaţiilor prevăzute la art. 351 lit. c);

c) obligativitatea acordului ambilor soţi pentru încheierea anumitor acte de administrare; în acest caz, dacă unul dintre soţi se află în impo­sibilitate de a-şi exprima voinţa sau se opune în mod abuziv, celălalt soţ poate să încheie singur actul, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a instanţei de tutelă;

d) includerea clauzei de preciput; executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent, din valoarea activului net al comunităţii;

e) modalităţi privind lichidarea comunităţii convenţionale.

Art. 368. Alte dispoziţii aplicabile. În măsura în care prin con­venţie matrimonială nu se prevede altfel, regimul juridic al comunităţii con­venţionale se completează cu dispoziţiile legale privind regimul comu­nităţii legale. Art. 368-372

Secţiunea a 5-a. Modificarea regimului matrimonial

§1. Modificarea convenţională

Art. 369. Condiţiile. (1) După cel puţin un an de la încheierea căsă­toriei, soţii pot, ori de câte ori doresc, să înlocuiască regimul matrimonial existent cu un alt regim matrimonial ori să îl modifice, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege pentru încheierea conven­ţiilor matrimoniale.

(2) Dispoziţiile art. 291, 334, 335 şi 361 sunt aplicabile în mod cores­punzător.

(3) Creditorii prejudiciaţi prin schimbarea sau lichidarea regimului matrimonial pot formula acţiunea revocatorie în termen de un an de la data la care au fost îndeplinite formalităţile de publicitate sau, după caz, de când au luat cunoştinţă mai înainte de aceste împrejurări pe altă cale.

(4) Creditorii prevăzuţi la alin. (3) pot invoca oricând, pe cale de excepţie, inopozabilitatea modificării sau lichidării regimului matri­mo­nial făcute în frauda intereselor lor.

§2. Modificarea judiciară

Art. 370. Separaţia judiciară de bunuri. (1) Dacă regimul matri­monial al soţilor este cel al comunităţii legale sau convenţionale, instanţa, la cererea unuia dintre soţi, poate pronunţa separaţia de bunuri, atunci când celălalt soţ încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei.

(2) Totodată, instanţa va face aplicarea dispoziţiilor art. 357.

(3) Dispoziţiile art. 291. 334, 335 şi 361 se aplică în mod cores­pun­zător.

Art. 371. Efectele între soţi. (1) Separaţia de bunuri pronunţată de către instanţă face ca regimul matrimonial anterior să înceteze, iar soţilor li se aplică regimul matrimonial prevăzut la art. 360-365.

(2) Între soţi, efectele separaţiei se produc de la data formulării cererii, cu excepţia cazului în care instanţa, la cererea oricăruia dintre ei, dispune ca aceste efecte să li se aplice de la data despărţirii în fapt.

Art. 372. Efectele faţă de terţi. (1) Creditorii soţilor nu pot cere sepa­raţia de bunuri, dar pot interveni în cauză.

(2) Dispoziţiile art. 369 alin. (3) şi (4) se aplică în mod corespun­zător.

Capitolul VII. Desfacerea căsătoriei

Secţiunea 1. Cazurile de divorţ

§1. Dispoziţii generale

Art. 373. Motivele de divorţ. Divorţul poate avea loc:

a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ;

b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;

c) la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani; Art. 373-375

d) la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.

§2. Divorţul prin acordul soţilor pe cale judiciară

Art. 374. Condiţiile. (1)[[19]] Divorţul prin acordul soţilor poate fi pro­nunţat indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie.

(2) Divorţul prin acordul soţilor nu poate fi admis dacă unul dintre soţi este pus sub interdicţie.

(3) Instanţa este obligată să verifice existenţa consimţământului liber şi neviciat al fiecărui soţ.

§3. Divorţul prin acordul soţilor pe cale administrativă sau prin procedură notarială

Art. 375. Condiţii.[[20]] (1) Dacă soţii sunt de acord cu divorţul şi nu au copii minori, născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, ofiţerul de stare civilă ori notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor, eliberându-le un certificat de divorţ, potrivit legii.

(2) Divorţul prin acordul soţilor poate fi constatat de notarul public şi în cazul în care există copii minori născuţi din căsătorie, din afara căsă­toriei sau adoptaţi, dacă soţii convin asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care să îl poarte după divorţ, exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, stabilirea locuinţei copiilor după divorţ, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat şi fiecare dintre copii, precum şi stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuie­lile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor. Dacă din raportul de anchetă socială rezultă că acordul soţilor privind exercitarea în comun a autorităţii părinteşti sau cel privind stabilirea locuinţei copiilor nu este în interesul copilului, sunt aplicabile prevederile art. 376 alin. (5). Art. 376-377

(3) Dispoziţiile art. 374 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător.

Art. 376. Procedura.[[21]] (1) Cererea de divorţ se depune de soţi îm­preu­nă. Ofiţerul de stare civilă sau notarul public înregistrează cererea şi le acordă un termen de reflecţie de 30 de zile.

(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), cererea de divorţ se poate depune la notarul public şi prin mandatar cu procură autentică.

(3) La expirarea acestui termen, soţii se prezintă personal, iar ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public verifică dacă soţii stăruie să divorţeze şi dacă, în acest sens, consimţământul lor este liber şi neviciat.

(4) Dacă soţii stăruie în divorţ, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public eliberează certificatul de divorţ fără să facă vreo menţiune cu privire la culpa soţilor.

(5) Dispoziţiile art. 383 alin. (1) şi (3) se aplică în mod corespunzător. Dacă soţii nu se înţeleg asupra numelui de familie pe care să îl poarte după divorţ ori, în cazul prevăzut la art. 375 alin. (2), asupra exercitării în comun a drepturilor părinteşti, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, nota­rul public emite o dispoziţie de respingere a cererii de divorţ şi îndrumă soţii să se adreseze instanţei de judecată, potrivit prevederilor art. 374.

(6) Soluţionarea cererilor privind alte efecte ale divorţului asupra cărora soţii nu se înţeleg este de competenţa instanţei judecătoreşti.

Art. 377. Menţiunea în actul de căsătorie. (1) Când cererea de divorţ este depusă la primăria unde s-a încheiat căsătoria, ofiţerul de stare civilă, după emiterea certificatului de divorţ, face cuvenita menţiune în actul de căsătorie.

(2) În cazul depunerii cererii la primăria în a cărei rază teritorială soţii au avut ultima locuinţă comună, ofiţerul de stare civilă emite certificatul de divorţ şi înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la pri­măria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre ase face menţiune în actul de căsătorie.

(3) În cazul constatării divorţului de către notarul public, acesta emite certificatul de divorţ şi înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face menţiune în actul de căsătorie.

Art. 378. Refuzul ofiţerului de stare civilă sau notarului public. (1) Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile art. 375, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public respinge cererea de divorţ.

(2) Împotriva refuzului ofiţerului de stare civilă sau notarului public nu există cale de atac, dar soţii se pot adresa cu cererea de divorţ instanţei de judecată, pentru a dispune desfacerea căsătoriei prin acordul lor sau în baza unui alt temei prevăzut de lege.

(3) Pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al ofiţerului de stare civilă sau notarului public de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor şi de a emite certificatul de divorţ, oricare dintre soţi se poate adresa, pe cale separată, instanţei competente.

§4. Divorţul din culpă

Art. 379. Condiţiile. (1) În cazul prevăzut la art. 373 lit. b), divorţul se poate pronunţa dacă instanţa stabileşte culpa unuia dintre soţi în destră­marea căsătoriei. Cu toate acestea, dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soţi, instanţa poate pronunţa divorţul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorţ. Dacă culpa aparţine în totalitate reclamantului, sunt aplicabile prevederile art. 388.

(2) În ipoteza prevăzută la art. 373 lit. c), divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a soţului reclamant, cu excepţia situaţiei în care pârâtul se declară de acord cu divorţul, când acesta se pronunţă fără a se face men­ţiune despre culpa soţilor.

Art. 380. Continuarea acţiunii de divorţ. (1) În situaţia prevăzută la art. 379 alin. (1), dacă soţul reclamant decedează în timpul procesului, moştenitorii săi pot continua acţiunea de divorţ.

(2) Acţiunea continuată de moştenitori este admisă numai dacă instan­ţa constată culpa exclusivă a soţului pârât. Art. 378-382

§5. Divorţul din cauza stării sănătăţii unui soţ

Art. 381. Condiţiile divorţului. În cazul prevăzut la art. 373 lit. d), desfacerea căsătoriei se pronunţă fără a se face menţiune despre culpa soţilor.

Secţiunea a 2-a. Efectele divorţului

§1. Data desfacerii căsătoriei

Art. 382. Data desfacerii căsătoriei. (1) Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas definitivă.

(2) Prin excepţie, dacă acţiunea de divorţ este continuată de moşte­nitorii soţului reclamant, potrivit art. 380, căsătoria se socoteşte desfăcută la data decesului.

(3) În cazul prevăzut la art. 375, căsătoria este desfăcută pe data eliberării certificatului de divorţ.

§2. Efectele divorţului cu privire la raporturile nepatrimoniale dintre soţi

Art. 383. Numele de familie după căsătorie. (1) La desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Instanţa ia act de această înţelegere prin hotărârea de divorţ.

(2) Pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soţi sau de interesul superior al copilului, instanţa poate să încuviin­ţeze ca soţii să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înţelegeri între ei.

(3) Dacă nu a intervenit o înţelegere sau dacă instanţa nu a dat încu­viinţarea, fiecare dintre foştii soţi poartă numele dinaintea căsătoriei.

Art. 384. Drepturile soţului divorţat. (1) Divorţul este considerat pronunţat împotriva soţului din a cărui culpă exclusivă s-a desfăcut căsătoria. Art. 383-386

(2) Soţul împotriva căruia a fost pronunţat divorţul pierde drepturile pe care legea sau convenţiile încheiate anterior cu terţii le atribuie acestuia.

(3) Aceste drepturi nu sunt pierdute în cazul culpei comune sau al divorţului prin acordul soţilor.

§3. Efectele divorţului cu privire la raporturile patrimoniale dintre soţi

I. Efecte cu privire la regimul matrimonial

Art. 385. Încetarea regimului matrimonial. (1) În cazul divorţului, regi­mul matrimonial încetează între soţi la data introducerii cererii de divorţ.

(2) Cu toate acestea, oricare dintre soţi sau amândoi, împreună, în cazul divorţului prin acordul lor, pot cere instanţei de divorţ să constate că regimul matrimonial a încetat de la data separaţiei în fapt.

(3) Prevederile acestui articol se aplică în mod corespunzător şi în cazul divorţului prevăzut la art. 375.

Art. 386. Actele încheiate în frauda celuilalt soţ. (1) Actele menţio­nate la art. 346 alin. (2), precum şi actele din care se nasc obligaţii în sarcina comunităţii, încheiate de unul dintre soţi după data introducerii cererii de divorţ, sunt anulabile, dacă au fost făcute în frauda celuilalt soţ.

(2) Dispoziţiile art. 345 alin. (4) rămân aplicabile.

Art. 387. Opozabilitatea faţă de terţi. (1) Hotărârea judecăto­rească prin care s-a pronunţat divorţul şi, după caz, certificatul de divorţ prevăzut la art. 375 sunt opozabile faţă de terţi, în condiţiile legii.

(2) Dispoziţiile art. 291, 334 şi 335 sunt aplicabile în mod corespun­zător, inclusiv în cazul prevăzut la art. 375. Art. 387-390

II. Dreptul la despăgubiri

Art. 388. Acordarea despăgubirilor. Distinct de dreptul la prestaţia com­pen­satorie prevăzut la art. 390, soţul nevinovat, care suferă un preju­diciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soţului vinovat să îl despă­gubească. Instanţa de tutelă soluţionează cererea prin hotărârea de divorţ.

III. Obligaţia de întreţinere între foştii soţi

Art. 389. Obligaţia de întreţinere. (1) Prin desfacerea căsătoriei, obligaţia de întreţinere între soţi încetează.

(2) Soţul divorţat are dreptul la întreţinere, dacă se află în nevoie din pricina unei incapacităţi de muncă survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei. El are drept la întreţinere şi atunci când incapacitatea se iveşte în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă numai dacă inca­pacitatea este cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria.

(3) Întreţinerea datorată potrivit dispoziţiilor alin. (2) se stabileşte până la o pătrime din venitul net al celui obligat la plata ei, în raport cu mijloa­cele sale şi cu starea de nevoie a creditorului. Această întreţinere, îm­preună cu întreţinerea datorată copiilor, nu va putea depăşi jumătate din venitul net al celui obligat la plată.

(4) Când divorţul este pronunţat din culpa exclusivă a unuia dintre soţi, acesta nu beneficiază de prevederile alin. (2) şi (3) decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei.

(5) În afara altor cazuri prevăzute de lege, obligaţia de întreţinere încetează prin recăsătorirea celui îndreptăţit.

IV. Prestaţia compensatorie

Art. 390. Condiţiile prestaţiei compensatorii. (1) În cazul în care divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a soţului pârât, soţul reclamant poate beneficia de o prestaţie care să compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar deter­mina în condiţiile de viaţă ale celui care o solicită.

(2) Prestaţia compensatorie se poate acorda numai în cazul în care căsătoria a durat cel puţin 20 de ani.

(3) Soţul care solicită prestaţia compensatorie nu poate cere de la fostul său soţ şi pensie de întreţinere, în condiţiile art. 389.

Art. 391. Stabilirea prestaţiei compensatorii. (1) Prestaţia com­pensatorie nu se poate solicita decât odată cu desfacerea căsătoriei.

(2) La stabilirea prestaţiei compensatorii se ţine seama atât de resursele soţului care o solicită, cât şi de mijloacele celuilalt soţ din momentul divorţului, de efectele pe care le are sau le va avea lichi­darea regimului matrimonial, precum şi de orice alte împrejurări previ­zibile de natură să le modifice, cum ar fi vârsta şi starea de sănă­tate a soţilor, contribuţia la creş­terea copiilor minori pe care a avut-o şi urmează să o aibă fiecare soţ, pregă­tirea profesională, posibilitatea de a desfăşura o activitate produ­cătoare de venituri şi altele asemenea.

Art. 392. Forma prestaţiei compensatorii. (1) Prestaţia compen­satorie poate fi stabilită în bani, sub forma unei sume globale sau a unei rente viagere, ori în natură, sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile care aparţin debitorului. Art. 391-396

(2) Renta poate fi stabilită într-o cotă procentuală din venitul debito­rului sau într-o sumă de bani determinată.

(3) Renta şi uzufructul se pot constitui pe toată durata vieţii celui care solicită prestaţia compensatorie sau pentru o perioadă mai scurtă, care se stabileşte prin hotărârea de divorţ.

Art. 393. Garanţiile. Instanţa, la cererea soţului creditor, îl poate obli­ga pe soţul debitor să constituie o garanţie reală sau să dea cauţiune pentru a asigura executarea rentei.

Art. 394. Modificarea prestaţiei compensatorii. (1) Instanţa poate mări sau micşora prestaţia compensatorie, dacă se modifică, în mod semnificativ, mijloacele debitorului şi resursele creditorului.

(2) În cazul în care prestaţia compensatorie constă într-o sumă de bani, aceasta se indexează de drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei.

Art. 395. Încetarea prestaţiei compensatorii. Prestaţia compen­satorie încetează prin decesul unuia dintre soţi, prin recăsătorirea soţului creditor, precum şi atunci când acesta obţine resurse de natură să îi asigure condiţii de viaţă asemănătoare celor din timpul căsătoriei.

§4. Efectele divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori

Art. 396. Raporturile dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori. (1) Instanţa de tutelă hotărăşte, odată cu pronunţarea divorţului, asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori, ţinând seama de inte­re­sul superior al copiilor, de concluziile raportului de anchetă psiho­so­cială, precum şi, dacă este cazul, de învoiala părinţilor, pe care îi ascultă.

(2) Dispoziţiile art. 264 sunt aplicabile. Art. 397-401

Art. 397. Exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi. După divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel.

Art. 398. Exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte. (1) Dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi.

(2)[[22]] Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia.

Art. 399. Exercitarea autorităţii părinteşti de către alte persoa­ne. (1) În mod excepţional, instanţa de tutelă poate hotărî plasamentul copi­lului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consim­ţământul aces­tora, sau într-o instituţie de ocrotire. Acestea exercită drepturile şi îndato­ririle care revin părinţilor cu privire la persoana copilului.

(2) Instanţa stabileşte dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de către părinţi în comun sau de către unul dintre ei.

Art. 400. Locuinţa copilului după divorţ. (1) În lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copi­lului, instanţa de tutelă stabileşte, odată cu pronunţarea divorţului, locuinţa copilului minor la părintele cu care locuieşte în mod statornic.

(2) Dacă până la divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa îi stabileşte locuinţa la unul dintre ei, ţinând seama de interesul său superior.

(3) În mod excepţional, şi numai dacă este în interesul superior al copilului, instanţa poate stabili locuinţa acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimţământul acestora, ori la o instituţie de ocrotire. Acestea exercită supravegherea copilului şi îndeplinesc toate actele obiş­nuite privind sănătatea, educaţia şi învăţătura sa.

Art. 401. Drepturile părintelui separat de copil. (1) În cazurile prevăzute la art. 400, părintele sau, după caz, părinţii separaţi de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta.

(2) În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă decide cu privire la modalităţile de exercitare a acestui drept. Ascultarea copi­lului este obligatorie, art. 264 fiind aplicabil.

Art. 402. Stabilirea contribuţiei părinţilor. (1) Instanţa de tutelă, prin hotărârea de divorţ, stabileşte contribuţia fiecărui părinte la cheltuie­lile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.

(2) Dispoziţiile titlului V privind obligaţia de întreţinere se aplică în mod corespunzător. Art. 402-404

Art. 403. Modificarea măsurilor luate cu privire la copil. În cazul schimbării împrejurărilor, instanţa de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinţi sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituţiei de ocrotire, a instituţiei publice specializate pentru protecţia copilului sau a procurorului.

Art. 404. Raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori în alte cazuri. În cazul prevăzut la art. 293 alin. (2), instanţa hotărăşte asupra raporturilor dintre părinţi şi copiii lor minori, dispoziţiile art. 396-403 fiind aplicabile în mod corespunzător.


Titlul III. Rudenia

Capitolul I. Dispoziţii generale

Art. 405. Noţiunea. (1) Rudenia firească este legătura bazată pe des­cen­denţa unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun.

(2) Rudenia civilă este legătura rezultată din adopţia încheiată în condiţiile prevăzute de lege.

Art. 406. Rudenia în linie dreaptă sau colaterală. (1) Rudenia este în linie dreaptă în cazul descendenţei unei persoane dintr-o altă persoană şi poate fi ascendentă sau descendentă.

(2) Rudenia este în linie colaterală atunci când rezultă din faptul că mai multe persoane au un ascendent comun.

(3) Gradul de rudenie se stabileşte astfel:

a) în linie dreaptă, după numărul naşterilor: astfel, copiii şi părinţii sunt rude de gradul întâi, nepoţii şi bunicii sunt rude de gradul al doilea;

b) în linie colaterală, după numărul naşterilor, urcând de la una dintre rude până la ascendentul comun şi coborând de la acesta până la cealaltă rudă; astfel, fraţii sunt rude de gradul al doilea, unchiul sau mătuşa şi nepotul, de gradul al treilea, verii primari, de gradul al patrulea.

Art. 407. Afinitatea. (1) Afinitatea este legătura dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ.

(2) Rudele soţului sunt, în aceeaşi linie şi acelaşi grad, afinii celuilalt soţ.

Capitolul II. Filiaţia

Secţiunea 1. Stabilirea filiaţiei

§1. Dispoziţii generale

Art. 408. Modurile de stabilire a filiaţiei. (1) Filiaţia faţă de mamă rezultă din faptul naşterii; ea se poate stabili şi prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească.

(2) Filiaţia faţă de tatăl din căsătorie se stabileşte prin efectul prezum­ţiei de paternitate.

(3) Filiaţia faţă de tatăl din afara căsătoriei se stabileşte prin recunoaş­tere sau prin hotărâre judecătorească, după caz.

Art. 409. Dovada filiaţiei. (1) Filiaţia se dovedeşte prin actul de naş­tere întocmit în registrul de stare civilă, precum şi cu certificatul de naştere eliberat pe baza acestuia.

(2) În cazul copilului din căsătorie, dovada se face prin actul de naştere şi prin actul de căsătorie al părinţilor, trecute în registrele de stare civilă, precum şi prin certificatele de stare civilă corespun­zătoare.

Art. 410. Posesia de stat. (1) Posesia de stat este starea de fapt care indică legăturile de filiaţie şi rudenie dintre copil şi familia din care se pretinde că face parte. Ea constă, în principal, în oricare dintre următoarele împrejurări:

a) o persoană se comportă faţă de un copil ca fiind al său, îngrijindu-se de creşterea şi educarea sa, iar copilul se comportă faţă de această per­soană ca fiind părintele său;

b) copilul este recunoscut de către familie, în societate şi, când este cazul, de către autorităţile publice, ca fiind al persoanei despre care se pre­tinde că este părintele său;

c) copilul poartă numele persoanei despre care se pretinde că este părin­tele său.

(2) Posesia de stat trebuie să fie continuă, paşnică, publică şi neechi­vocă.

Art. 411. Posesia de stat conformă cu actul de naştere. (1) Nicio per­soană nu poate reclama o altă filiaţie faţă de mamă decât aceea ce rezultă din actul său de naştere şi posesia de stat conformă cu acesta.

(2) Nimeni nu poate contesta filiaţia faţă de mamă a persoanei care are o posesie de stat conformă cu actul său de naştere.

(3) Cu toate acestea, dacă printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit că a avut loc o substituire de copil ori că a fost înregistrată ca mamă a unui copil o altă femeie decât aceea care l-a născut, se poate face dovada adevăratei filiaţii cu orice mijloc de probă.

Art. 412. Timpul legal al concepţiunii. (1) Intervalul de timp cuprins între a trei suta şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copi­lului este timpul legal al concepţiunii. El se calculează zi cu zi.

(2) Prin mijloace de probă ştiinţifice se poate face dovada concepţiunii copilului într-o anumită perioadă din intervalul de timp prevăzut la
alin. (1) sau chiar în afara acestui interval. Art. 409-413

Art. 413. Domeniul de aplicare. Dispoziţiile prezentului capitol refe­ritoare la copil sunt aplicabile şi persoanei majore a cărei filiaţie este cer­cetată.

§2. Prezumţia de paternitate

Art. 414. Prezumţia de paternitate. (1) Copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei.

(2) Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului.

§3. Recunoaşterea copilului

Art. 415. Felurile recunoaşterii. (1) Dacă naşterea nu a fost înre­gistra­tă în registrul de stare civilă sau copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinţi necunoscuţi, mama îl poate recu­noaşte pe copil.

(2) Copilul conceput şi născut în afara căsătoriei poate fi recunos­cut de către tatăl său.

(3) După moartea copilului, acesta poate fi recunoscut numai dacă a lăsat descendenţi fireşti.

Art. 416. Formele recunoaşterii. (1) Recunoaşterea poate fi făcută prin declaraţie la serviciul de stare civilă, prin înscris autentic sau prin testament. Art. 414-419

(2) Dacă recunoaşterea este făcută prin înscris autentic, o copie a acestuia este trimisă din oficiu serviciului de stare civilă competent, pentru a se face menţiunea corespunzătoare în registrele de stare civilă.

(3) Recunoaşterea, chiar dacă a fost făcută prin testament, este irevo­cabilă.

Art. 417. Recunoaşterea de către minorul necăsătorit. Minorul necă­­­sătorit îl poate recunoaşte singur pe copilul său, dacă are discer­nă­mânt la momentul recunoaşterii.

Art. 418. Nulitatea absolută a recunoaşterii. Recunoaşterea este lovită de nulitate absolută dacă:

a) a fost recunoscut un copil a cărui filiaţie, stabilită potrivit legii, nu a fost înlăturată. Cu toate acestea, dacă filiaţia anterioară a fost în lăturată prin hotărâre judecătorească, recunoaşterea este valabilă;

b) a fost făcută după decesul copilului, iar acesta nu a lăsat descendenţi fireşti;

c) a fost făcută în alte forme decât cele prevăzute de lege.

Art. 419. Nulitatea relativă a recunoaşterii. (1) Recunoaşterea poate fi anulată pentru eroare, dol sau violenţă.

(2) Prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data încetării violenţei ori, după caz, a descoperirii erorii sau dolului.

Art. 420. Contestarea recunoaşterii de filiaţie. (1) Recunoaşte­rea care nu corespunde adevărului poate fi contestată oricând şi de orice per­soană interesată.

(2) Dacă recunoaşterea este contestată de celălalt părinte, de copilul recunoscut sau de descendenţii acestuia, dovada filiaţiei este în sarcina autorului recunoaşterii sau a moştenitorilor săi.

§4. Acţiuni privind filiaţia

I. Contestarea filiaţiei

Art. 421. Acţiunea în contestaţia filiaţiei. (1) Orice persoană intere­sată poate contesta oricând, prin acţiune în justiţie, filiaţia stabilită
printr-un act de naştere ce nu este conform cu posesia de stat.

(2) În acest caz, filiaţia se dovedeşte prin certificatul medical consta­tator al naşterii, prin expertiza medico-legală de stabilire a filiaţiei sau, în lipsa certificatului ori în cazul imposibilităţii efectuării expertizei, prin orice mijloc de probă, inclusiv prin posesia de stat.

(3) Cu toate acestea, dovada filiaţiei nu se face prin martori decât în cazul prevăzut la art. 411 alin. (3) sau atunci când există înscrisuri care fac demnă de crezare acţiunea formulată.

II. Acţiunea în stabilirea filiaţiei fată de mamă

Art. 422. Acţiunea în stabilirea maternităţii. În cazul în care, din orice motiv, dovada filiaţiei faţă de mamă nu se poate face prin certificatul constatator al naşterii ori în cazul în care se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al naşterii, filiaţia faţă de mamă se poate stabili printr-o acţiune în stabilirea maternităţii, în cadrul căreia pot fi administrate orice mijloace de probă.

Art. 423. Regimul juridic al acţiunii în stabilirea maternităţii. (1) Dreptul la acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă aparţine copi­lului şi se porneşte, în numele acestuia, de către reprezentantul său legal.

(2) Acţiunea poate să fie pornită sau, după caz, continuată şi de moş­tenitorii copilului, în condiţiile legii. Art. 420-423

(3) Acţiunea poate fi introdusă şi împotriva moştenitorilor pretinsei mame.

(4) Dreptul la acţiune este imprescriptibil.

(5) Dacă însă copilul a decedat înainte de a introduce acţiunea, moşte­nitorii săi pot să o introducă în termen de un an de la data decesului.

 

 

III. Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei

Art. 424. Stabilirea paternităţii prin hotărâre judecătorească. Dacă tatăl din afara căsătoriei nu îl recunoaşte pe copil, paternitatea acestuia se poate stabili prin hotărâre judecătorească.

Art. 425. Acţiunea în stabilirea paternităţii. (1) Acţiunea în stabili­rea paternităţii din afara căsătoriei aparţine copilului şi se porneşte în numele lui de către mamă, chiar dacă este minoră, sau de către repre­zen­tantul lui legal.

(2) Ea poate fi pornită sau, după caz, continuată şi de moştenitorii copilului, în condiţiile legii.

(3) Acţiunea în stabilirea paternităţii poate fi pornită şi împotriva moştenitorilor pretinsului tată.

Art. 426. Prezumţia filiaţiei faţă de pretinsul tată. (1) Paternitatea se prezumă dacă se dovedeşte că pretinsul tată a convieţuit cu mama copi­lului în perioada timpului legal al concepţiunii. Art. 424-429

(2) Prezumţia este înlăturată dacă pretinsul tată dovedeşte că este exclus ca el să îl fi conceput pe copil.

Art. 427. Termenul de prescripţie. (1) Dreptul la acţiunea în stabi­lirea paternităţii nu se prescrie în timpul vieţii copilului.

(2) Dispoziţiile art. 423 alin. (5) se aplică în mod corespunzător.

Art. 428. Despăgubirile. (1) Mama copilului poate cere pretinsului tată să îi plătească jumătate din:

a) cheltuielile naşterii şi ale lehuziei;

b) cheltuielile făcute cu întreţinerea ei în timpul sarcinii şi în perioada de lehuzie.

(2) Mama poate solicita aceste despăgubiri chiar şi atunci când copilul s-a născut mort sau a murit înainte de pronunţarea hotărârii privind stabilirea paternităţii.

(3) Dreptul la acţiune al mamei se prescrie în termen de 3 ani de la naşterea copilului.

(4) Mama nu poate cere aceste despăgubiri dacă nu a formulat şi acţiune pentru stabilirea paternităţii.

(5) În afara cheltuielilor prevăzute la alin. (1), mama şi moşte­nitorii ei au dreptul la despăgubiri pentru orice alte prejudicii, potrivit dreptului comun.

IV. Acţiuni privind filiaţia faţă de tatăl din căsătorie

Art. 429. Acţiunea în tăgada paternităţii. (1) Acţiunea în tăgada paternităţii poate fi pornită de soţul mamei, de mamă, de tatăl biolo­gic, precum şi de copil. Ea poate fi pornită sau, după caz, continuată şi de moştenitorii acestora, în condiţiile legii.

(2) Acţiunea se introduce de către soţul mamei împotriva copilului; când acesta este decedat, acţiunea se porneşte împotriva mamei sale şi, dacă este cazul, a altor moştenitori ai săi.

(3) Dacă soţul este pus sub interdicţie, acţiunea poate fi pornită de tutore, iar în lipsă, de un curator numit de instanţa judecătorească.

(4) Mama sau copilul poate introduce acţiunea împotriva soţului. Dacă acesta este decedat, acţiunea se porneşte împotriva moşteni­torilor lui.

(5) Tatăl biologic poate introduce acţiunea împotriva soţului mamei şi a copilului. Dacă aceştia sunt decedaţi, acţiunea se porneşte împotriva moştenitorilor.

Art. 430. Tăgada paternităţii de către soţul mamei. (1) Soţul mamei poate introduce acţiunea în tăgada paternităţii în termen de 3 ani, care curge fie de la data la care soţul a cunoscut că este prezumat tată al copi­lului, fie de la o dată ulterioară, când a aflat că prezumţia nu corespunde realităţii. Art. 430-433

(2) Termenul nu curge împotriva soţului pus sub interdicţie judecă­torească şi, chiar dacă acţiunea nu a fost pornită de tutore, ea poate fi introdusă de soţ în termen de 3 ani de la data ridicării interdicţiei.

(3) Dacă soţul a murit înainte de împlinirea termenului menţionat la alin. (1), fără a porni acţiunea, aceasta poate fi pornită de către moştenitori în termen de un an de la data decesului.

Art. 431. Tăgada paternităţii de către mamă. (1) Acţiunea în tăgada paternităţii poate fi pornită de către mamă în termen de 3 ani de la data naşterii copilului.

(2) Dispoziţiile art. 429 alin. (3) şi art. 430 alin. (2) şi (3) se aplică în mod corespunzător.

Art. 432. Tăgada paternităţii de către pretinsul tată biologic. (1) Acţiunea în tăgada paternităţii introdusă de către cel care se pretinde tată biologic poate fi admisă numai dacă acesta face dovada paternităţii sale faţă de copil.

(2) Dreptul la acţiune nu se prescrie în timpul vieţii tatălui bio­logic. Dacă acesta a decedat, acţiunea poate fi formulată de moşte­nitorii săi în termen de cel mult un an de la data decesului.

(3) Dispoziţiile art. 429 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

Art. 433. Tăgada paternităţii de către copil şi de către moştenitori. (1) Acţiunea în tăgada paternităţii se porneşte de copil, în timpul mino­rităţii sale, prin reprezentantul său legal.

(2) Dreptul la acţiune nu se prescrie în timpul vieţii copilului.

(3) Dispoziţiile art. 423 alin. (5) şi art. 429 alin. (3) se aplică în mod cores­punzător. Art. 434-440

Art. 434. Contestarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie. Orice persoană interesată poate cere, oricând, instanţei să constate că nu sunt întrunite condiţiile pentru ca prezumţia de paternitate să se aplice unui copil înregistrat în actele de stare civilă ca fiind născut din căsătorie.

V. Dispoziţii comune privind acţiunile referitoare la filiaţie

Art. 435. Filiaţia legal stabilită. (1) Atât timp cât o legătură de filiaţie legal stabilită nu a fost contestată în justiţie, nu se poate stabili, pe nicio cale, o altă filiaţie.

(2) Dispoziţiile art. 99 alin. (4) rămân aplicabile.

Art. 436. Citarea părinţilor şi a copilului. Părinţii şi copilul vor fi citaţi în toate cauzele referitoare la filiaţie, chiar şi atunci când nu au calitatea de reclamant sau de pârât.

Art. 437. Inadmisibilitatea renunţării. (1) În acţiunile privitoare la filiaţie nu se poate renunţa la drept.

(2) De asemenea, cel care introduce o acţiune privitoare la filiaţie în numele unui copil sau al unei persoane puse sub interdicţie judecăto­rească, precum şi copilul minor care a introdus singur, potrivit legii, o astfel de acţiune nu pot renunţa la judecarea ei.

Art. 438. Situaţia copilului. (1) Prin hotărârea de admitere a acţiunii instanţa se pronunţă şi cu privire la stabilirea numelui copilului, exerc­i­tarea autorităţii părinteşti şi obligaţia părinţilor de a-l întreţine pe copil.

(2) În cazul în care admite o acţiune în contestarea filiaţiei, instanţa poate stabili, dacă este cazul, modul în care copilul păstrează legături personale cu acela care l-a crescut.

Art. 439. Acţiunea formulată în caz de moştenire vacantă. În cazul în care, potrivit legii, o acţiune privitoare la filiaţie poate fi pornită împo­triva moştenitorilor, iar moştenirea este vacantă, acţiunea poate fi intro­dusă împotriva comunei, oraşului sau, după caz, muni­cipiului de la locul deschiderii moştenirii. Citarea în proces a renunţătorilor, dacă există, este obligatorie.

Art. 440. Efectele stabilirii filiaţiei asupra unui proces penal. În cazul infracţiunilor a căror calificare presupune existenţa unui raport de filiaţie care nu este legal stabilit, hotărârea penală nu poate fi pronunţată înainte de rămânerea definitivă a hotărârii civile privitoare la raportul de filiaţie.

Secţiunea a 2-a. Reproducerea umană asistată
medical cu terţ donator

Art. 441. Regimul filiaţiei. (1) Reproducerea umană asistată medical cu terţ donator nu determină nicio legătură de filiaţie între copil şi donator.

(2) În acest caz, nicio acţiune în răspundere nu poate fi pornită împo­triva donatorului.

(3) Părinţi, în sensul dat de prezenta secţiune, nu pot fi decât un bărbat şi o femeie sau o femeie singură.

Art. 442. Condiţiile. (1) Părinţii care, pentru a avea un copil, doresc să recurgă la reproducerea asistată medical cu terţ donator trebuie să îşi dea consimţământul în prealabil, în condiţii care să asigure deplina confi­denţialitate, în faţa unui notar public care să le explice, în mod expres, consecinţele actului lor cu privire la filiaţie.

(2) Consimţământul rămâne fără efect în cazul decesului, al formulării unei cereri de divorţ sau al separaţiei în fapt, survenite ante­rior momen­tului concepţiunii realizate în cadrul reproducerii umane asistate medical. El poate fi revocat oricând, în scris, inclusiv în faţa medicului chemat să asigure asistenţa pentru reproducerea cu terţ donator.

Art. 443. Contestarea filiaţiei. (1) Nimeni nu poate contesta filiaţia copilului pentru motive ce ţin de reproducerea asistată medical şi nici copilul astfel născut nu poate contesta filiaţia sa.

(2) Cu toate acestea, soţul mamei poate tăgădui paternitatea copilului, în condiţiile legii, dacă nu a consimţit la reproducerea asistată medical realizată cu ajutorul unui terţ donator.

(3) În cazul în care copilul nu a fost conceput în acest mod, dispoziţiile privind tăgăduirea paternităţii rămân aplicabile.

Art. 444. Răspunderea tatălui. Cel care, după ce a consimţit la reproducerea asistată medical cu terţ donator, nu recunoaşte copilul astfel născut în afara căsătoriei răspunde faţă de mamă şi faţă de copil. În acest caz, paternitatea copilului este stabilită pe cale judecătorească în condiţiile art. 411 şi 423. Art. 441-445

Art. 445. Confidenţialitatea informaţiilor. (1) Orice informaţii pri­vind reproducerea umană asistată medical sunt confidenţiale.

(2) Cu toate acestea, în cazul în care, în lipsa unor astfel de informaţii, există riscul unui prejudiciu grav pentru sănătatea unei persoane astfel concepute sau a descendenţilor acesteia, instanţa poate autoriza transmi­terea lor, în mod confidenţial, medicului sau autorităţilor competente.

(3) De asemenea, oricare dintre descendenţii persoanei astfel concepu­te poate să se prevaleze de acest drept, dacă faptul de a fi privat de info­r­maţiile pe care le cere poate să prejudicieze grav sănătatea sa ori pe cea a unei persoane care îi este apropiată.

Art. 446. Raporturile dintre tată şi copil. Tatăl are aceleaşi drep­turi şi obligaţii faţă de copilul născut prin reproducere asistată medical cu terţ donator ca şi faţă de un copil născut prin concepţiune naturală.

Art. 447. Regulile aplicabile. Reproducerea umană asistată medical cu terţ donator, regimul său juridic, asigurarea confiden­ţialităţii infor­ma­ţiilor care ţin de aceasta, precum şi modul de transmitere a lor se stabilesc prin lege specială.

Secţiunea a 3-a. Situaţia legală a copilului

Art. 448. Egalitatea în drepturi a copiilor. Copilul din afara căsă­toriei a cărui filiaţie a fost stabilită potrivit legii are, faţă de fiecare părinte şi rudele acestuia, aceeaşi situaţie ca şi aceea a unui copil din căsătorie.

Art. 449. Numele copilului din căsătorie. (1) Copilul din căsăto­rie ia numele de familie comun al părinţilor săi. Art. 446-450

(2) Dacă părinţi nu au un nume comun, copilul ia numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. În acest caz numele copilului se stabileşte prin acordul părinţilor şi se declară, odată cu naşterea copilului, la serviciul de stare civilă.

(3) În lipsa acordului părinţilor, instanţa de tutelă hotărăşte şi comu­nică de îndată hotărârea rămasă definitivă la serviciul de stare civilă unde a fost înregistrată naşterea.

Art. 450. Numele copilului din afara căsătoriei. (1) Copilul din afara căsătoriei ia numele de familie al aceluia dintre părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întâi stabilită.

(2) În cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, copilul, prin acordul părinţilor, poate lua numele de familie al părintelui faţă de care şi-a stabilit filiaţia ulterior sau numele reunite ale acestora. Noul nume de familie al copilului se declară de către părinţi, împreună, la serviciul de stare civilă la care a fost înregistrată naşterea. În lipsa acordului părinţilor se aplică dispoziţiile art. 449 alin. (3).

(3) În cazul în care copilul şi-a stabilit filiaţia în acelaşi timp faţă de ambii părinţi, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 449 alin. (2) şi (3).

 

 

 

 

Capitolul III. Adopţia

Secţiunea 1. Dispoziţii generale

Art. 451. Noţiunea. Adopţia este operaţiunea juridică prin care se creează legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului.

Art. 452. Principiile adopţiei. Adopţia este supusă cumulativ urmă­toarelor principii:

a) interesul superior al copilului;

b) necesitatea de a asigura creşterea şi educarea copilului într-un mediu familial;

c) continuitatea creşterii şi educării copilului, ţi nandu-se seama de originea sa etnică, lingvistică, religioasă şi culturală.

d)[[23]] celeritatea în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopţiei.

Art. 453. Adopţia internaţională. Condiţiile şi procedura adopţiei inter­naţionale, ca şi efectele acesteia asupra cetăţeniei copilului se stabi­lesc prin lege specială. Art. 451-457

Art. 454. Procedura adopţiei. (1)[[24]] Adopţia se încuviinţează de către instanţa de tutelă, dacă este în interesul superior al copilului şi sunt înde­plinite toate celelalte condiţii prevăzute de lege.

(2) Procedura adopţiei este reglementată prin lege specială.

Secţiunea a 2-a. Condiţiile de fond ale adopţiei

§1. Persoanele care pot fi adoptate

Art. 455. Vârsta adoptatului. (1) Copilul poate fi adoptat până la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu.

(2) Cu toate acestea, poate fi adoptată, în condiţiile legii, şi persoana care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu, dacă a fost crescută în timpul minorităţii de către cel care doreşte să o adopte.

Art. 456. Pluralitatea de adoptaţi – fraţi şi surori. Adopţia fraţilor, indiferent de sex, de către persoane sau familii diferite se poate face numai dacă acest lucru este în interesul lor superior.

Art. 457. Interzicerea adopţiei între fraţi. Adopţia între fraţi, indife­rent de sex, este interzisă.

Art. 458. Situaţia soţilor. Adopţia a doi soţi sau foşti soţi de către acelaşi adoptator sau familie adoptatoare, precum şi adopţia între soţi sau foşti soţi sunt interzise.

§2. Persoanele care pot adopta

Art. 459. Capacitatea şi starea de sănătate.[[25]] Persoanele care nu au capacitate deplină de exerciţiu, precum şi persoanele cu boli psihice şi handicap mintal nu pot adopta.

Art. 460. Diferenţa de vârstă. (1) Adoptatorul trebuie să fie cu cel puţin 18 ani mai în vârstă decât adoptatul. Art. 458-463

(2) Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate încuviinţa adopţia chiar dacă diferenţa de vârstă dintre adoptat şi adoptator este mai mică decât 18 ani, dar nu mai puţin de 16 ani.

Art. 461. Condiţiile morale şi materiale. (1) Adoptatorul sau familia adoptatoare trebuie să îndeplinească garanţiile morale şi con­diţiile materiale necesare creşterii, educării şi dezvoltării armonioase a copilului.

(2) Îndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (1) se atestă de către auto­rităţile competente, potrivit legii speciale.

Art. 462. Adopţia simultană sau succesivă. (1) Două persoane nu pot adopta împreună, nici simultan şi nici succesiv, cu excepţia cazului în care sunt soţ şi soţie.

(2) Cu toate acestea, o nouă adopţie poate fi încuviinţată atunci când:

a) adoptatorul sau soţii adoptatori au decedat; în acest caz, adopţia ante­rioară se consideră desfăcută pe data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a noii adopţii;

b) adopţia anterioară a încetat din orice alt motiv.

(3) Două persoane de acelaşi sex nu pot adopta împreună.

§3. Consimţământul la adopţie

Art. 463. Persoanele care consimt la adopţie. (1) Pentru încheie­rea unei adopţii este necesar consimţământul următoarelor persoane:

a)[[26]] părinţii fireşti ori, după caz, tutorele copilului ai cărui părinţi fireşti sunt decedaţi, necunoscuţi, declaraţi morţi sau dispăruţi ori puşi sub inter­dicţie, în condiţiile legii;

b) adoptatul care a împlinit 10 ani;

c) adoptatorul sau, după caz, soţii din familia adoptatoare, când aceştia adoptă împreună;

d) soţul celui care adoptă, cu excepţia cazului în care lipsa discer­nă­mân­tului îl pune în imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa.

(2) Nu este valabil consimţământul dat în considerarea promisiunii sau obţinerii efective a unor foloase, indiferent de natura acestora.

Art. 464. Situaţii speciale privind consimţământul părinţilor. (1) Dacă unul dintre părinţii fireşti este necunoscut, mort, declarat mort, pre­cum şi dacă se află, din orice motiv, în imposibilitate de a-şi manifesta voin­ţa, consimţământul celuilalt părinte este îndestulător. Când ambii părinţi se află în una dintre aceste situaţii, adopţia se poate încheia fără consimţământul lor. Art. 464-468

(2) Părintele sau părinţii decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti ori cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părin­teşti păstrează dreptul de a consimţi la adopţia copilului. În aceste cazuri, consimţă­mântul celui care exercită autoritatea părin­tească este şi el obligatoriu.

(3) Persoana căsătorită care a adoptat un copil trebuie să consimtă la adopţia aceluiaşi copil de către soţul său. Consimţământul părinţilor fireşti nu mai este necesar în acest caz.

Art. 465. Libertatea consimţământului părinţilor.[[27]] Părinţii fireşti ai copilului sau, după caz, tutorele trebuie să consimtă la adopţie în mod liber, necondiţionat şi numai după ce au fost informaţi în mod cores­pun­zător asupra consecinţelor adopţiei, în special asupra încetării legăturilor de rudenie ale copilului cu familia sa de origine.

Art. 466. Darea şi revocarea consimţământului părinţilor. (1) Consimţământul la adopţie al părinţilor fireşti sau, după caz, al tutorelui poate fi dat numai după trecerea unui termen de 60 de zile de la data naşterii copilului.

(2) Consimţământul dat în condiţiile alin. (1) poate fi revocat în termen de 30 de zile de la data exprimării lui.

Art. 467. Refuzul părinţilor de a-şi da consimţământul.[[28]] În mod excepţional, instanţa de tutelă poate trece peste refuzul părinţilor fireşti sau, după caz, al tutorelui de a consimţi la adopţie, dacă se dovedeşte, cu orice mijloc de probă, că acesta este abuziv şi instanţa apreciază că adopţia este în interesul superior al copilului, ţinând seama şi de opinia acestuia, dată în condiţiile legii, cu motivarea expresă a hotărârii în această privinţă.

Art. 468. Condiţiile exprimării consimţământului. Condiţiile în care îşi exprimă consimţământul persoanele chemate să consimtă la adopţie sunt reglementate prin lege specială.

Secţiunea a 3-a. Efectele adopţiei

Art. 469. Data adopţiei. Adopţia produce efecte de la data rămâ­nerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care a fost încuviinţată.

Art. 470. Efectele asupra rudeniei. (1) Prin adopţie se stabilesc filiaţia dintre adoptat şi cel care adoptă, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului. Art. 469-473

(2) Raporturile de rudenie încetează între adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi părinţii fireşti şi rudele acestora, pe de altă parte.

(3) Când adoptator este soţul părintelui firesc sau adoptiv, legătu­rile de rudenie ale adoptatului încetează numai în raport cu părintele firesc şi rudele părintelui firesc care nu este căsătorit cu adoptatorul.

Art. 471. Raporturile dintre adoptator şi adoptat. (1) Adopta­torul are faţă de copilul adoptat drepturile şi îndatoririle părintelui faţă de copi­lul său firesc.

(2) În cazul în care cel care adoptă este soţul părintelui firesc al adop­tatului, drepturile şi îndatoririle părinteşti se exercită de către adoptator şi părintele firesc căsătorit cu acesta.

(3) Adoptatul are faţă de adoptator drepturile şi îndatoririle pe care le are orice persoană faţă de părinţii săi fireşti.

Art. 472. Decăderea adoptatorului din exerciţiul drepturilor părin­teşti.[[29]] Dacă adoptatorul este decăzut din exerciţiul drepturilor părin­teşti, instanţa de tutelă, ţinând seama de interesul superior al copi­lu­lui, poate să instituie tutela sau una dintre măsurile de protecţie prevăzute de lege. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.

Art. 473. Numele adoptatului. (1) Copilul adoptat dobândeşte prin adopţie numele de familie al celui care adoptă.

(2) Dacă adopţia se face de către 2 soţi ori de către soţul care adoptă copilul celuilalt soţ, iar soţii au nume comun, copilul adoptat poartă acest nume. În cazul în care soţii nu au nume de familie comun, ei sunt obligaţi să declare instanţei care încuviinţează adopţia numele pe care acesta urmea­ză să îl poarte. Dacă soţii nu se înţeleg, hotărăşte instanţa. Dispo­ziţiile art. 264 rămân aplicabile.

(3) Pentru motive temeinice, instanţa, încuviinţând adopţia, la cererea adoptatorului sau a familiei adoptatoare şi cu consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, poate dispune schimbarea prenumelui copilului adoptat.

(4) În cazul adopţiei unei persoane căsătorite, care poartă un nume comun cu celălalt soţ, soţul adoptat poate lua numele adoptatorului, cu con­­­­sim­ţământul celuilalt soţ, dat în faţa instanţei care încuviinţează adopţia.

(5) Pe baza hotărârii definitive de încuviinţare a adopţiei, serviciul de stare civilă competent întocmeşte, în condiţiile legii, un nou act de naştere al copilului, în care adoptatorii vor fi trecuţi ca fiind părinţii săi fireşti. Vechiul act de naştere se păstrează, menţionându-se pe marginea acestuia întocmirea noului act. Art. 474-478

Art. 474. Informaţiile cu privire la adopţie. Informaţiile cu privire la adopţie sunt confidenţiale. Modul în care adoptatul este informat cu privire la adopţie şi la familia sa de origine, precum şi regimul juridic general al informaţiilor privind adopţia se stabilesc prin lege specială.

Secţiunea a 4-a. Încetarea adopţiei

Art. 475. Încetarea adopţiei. Adopţia încetează prin desfacere sau ca urmare a anulării ori a constatării nulităţii sale.

Art. 476. Desfacerea adopţiei.[[30]] (1) Adopţia este desfă­cută de drept în cazul prevăzut la art. 462 alin. (2) lit. a).

(2) De asemenea, adopţia poate fi desfăcută în cazul în care faţă de adoptat este necesară luarea unei măsuri de protecţie prevăzută de lege, dacă desfacerea adopţiei este în interesul superior al copilului. În acest caz, adopţia se consideră desfăcută pe data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care se dispune măsura de protecţie, în condiţiile legii.

Art. 477. Desfacerea adopţiei la cererea adoptatorului. (1) Adopţia poate fi desfăcută la cererea adoptatorului sau a familiei adoptatoare, dacă adoptatul a atentat la viaţa lor sau a ascendenţilor ori descendenţilor lor, precum şi atunci când adoptatul s-a făcut vinovat faţă de adoptatori de fapte penale pedepsite cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 2 ani.

(2) Dacă adoptatorul a decedat ca urmare a faptelor adoptatului, adop­ţia poate fi desfăcută la cererea celor care ar fi venit la moştenire împreună cu adoptatul sau în lipsa acestuia.

(3)[[31]] Adopţia poate fi desfăcută la cererea adoptatorului numai după ce adoptatul a dobândit capacitate deplină de exerciţiu, în condiţiile legii, chiar dacă faptele au fost săvârşite anterior acestei date.

Art. 478. Desfacerea adopţiei la cererea adoptatului. Adopţia poate fi desfăcută la cererea adoptatului dacă adoptatorul s-a făcut vinovat faţă de adoptat de faptele prevăzute la art. 477.

Art. 479. Anularea adopţiei. (1) Adopţia poate fi anulată la cere­rea oricărei persoane chemate să consimtă la încheierea ei şi al cărei consim­ţământ a fost viciat prin eroare asupra identităţii adoptatului, dol sau violenţă. Art. 479-482

(2) Acţiunea poate fi formulată în termen de 6 luni de la descoperirea erorii sau a dolului ori de la data încetării violenţei, dar nu mai târziu de 2 ani de la încheierea adopţiei.

Art. 480. Nulitatea absolută a adopţiei. (1) Sunt nule adopţia fictivă, precum şi cea încheiată cu încălcarea condiţiilor de formă sau de fond, dacă, în acest din urmă caz, legea nu o sancţionează cu nulitatea relativă.

(2) Adopţia este fictivă dacă a fost încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului.

(3) Acţiunea în constatarea nulităţii adopţiei poate fi formulată de orice persoană interesată.

Art. 481. Menţinerea adopţiei. Instanţa poate respinge cererea pri­vind nulitatea dacă menţinerea adopţiei este în interesul celui adoptat. Acesta este întotdeauna ascultat, dispoziţiile art. 264 aplicându-se în mod corespunzător.

Art. 482. Efectele încetării adopţiei. (1) La încetarea adopţiei, părinţii fireşti ai copilului redobândesc drepturile şi îndatoririle părinteşti, cu excepţia cazului când instanţa hotărăşte că este în interesul superior al copilului să instituie tutela sau o altă măsură de protecţie a copilului, în condiţiile legii.

(2) De asemenea, adoptatul redobândeşte numele de familie şi, după caz, prenumele avut înainte de încuviinţarea adopţiei. Cu toate acestea, pentru motive temeinice, instanţa poate încuviinţa ca acesta să păstreze numele dobândit prin adopţie.

(3) Adoptatul este întotdeauna ascultat în condiţiile art. 264.


Titlul IV. Autoritatea părintească

Capitolul I. Dispoziţii generale

Art. 483. Autoritatea părintească. (1) Autoritatea părintească este ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi.

(2) Părinţii exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, şi îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate.

(3) Ambii părinţi răspund pentru creşterea copiilor lor minori.

Art. 484. Durata autorităţii părinteşti. Autoritatea părintească se exer­cită până la data când copilul dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu.

Art. 485. Îndatorirea de respect. Copilul datorează respect părinţilor săi indiferent de vârsta sa.

Art. 486. Neînţelegerile dintre părinţi. Ori de câte ori există neînţe­legeri între părinţi cu privire la exerciţiul drepturilor sau la înde­plinirea înda­toririlor părinteşti, instanţa de tutelă, după ce îi ascultă pe părinţi şi luând în considerare concluziile raportului referitor la ancheta psihoso­cială, hotărăşte potrivit interesului superior al copi­lului. Ascultarea copilu­lui este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.

Capitolul II. Drepturile şi îndatoririle părinteşti

Art. 487. Conţinutul autorităţii părinteşti. Părinţii au dreptul şi înda­torirea de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profe­sională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia.

Art. 488. Îndatoririle specifice. (1) Părinţii au îndatorirea de a creşte copilul în condiţii care să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială în mod armonios.

(2) În acest scop, părinţii sunt obligaţi:

a) să coopereze cu copilul şi să îi respecte viaţa intimă, privată şi demnitatea;

b) să prezinte şi să permită informarea şi lămurirea copilului despre toate actele şi faptele care l-ar putea afecta şi să ia în consi­derare opinia acestuia;

c) să ia toate măsurile necesare pentru protejarea şi realizarea drep­turilor copilului;

d) să coopereze cu persoanele fizice şi persoanele juridice cu atribuţii în domeniul îngrijirii, educării şi formării profesionale a copilului.

Art. 489. Măsurile disciplinare. Măsurile disciplinare nu pot fi luate de părinţi decât cu respectarea demnităţii copilului. Sunt inter­zise luarea unor măsuri, precum şi aplicarea unor pedepse fizice, de natură a afecta dezvoltarea fizică, psihică sau starea emoţională a copilului.

Art. 490. Drepturile părintelui minor. (1) Părintele minor care a împlinit vârsta de 14 ani are numai drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la persoana copilului.

(2) Drepturile şi îndatoririle cu privire la bunurile copilului revin tutorelui sau, după caz, altei persoane, în condiţiile legii.

Art. 491. Religia copilului. (1) Părinţii îndrumă copilul, potrivit pro­priilor convingeri, în alegerea unei religii, în condiţiile legii, ţinând seama de opinia, vârsta şi de gradul de maturitate ale acestuia, fără a-l putea obliga să adere la o anumită religie sau la un anumit cult religios.

(2) Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani are dreptul să îşi aleagă liber confesiunea religioasă.

Art. 492. Numele copilului. Părinţii aleg prenumele şi, când este cazul, numele de familie al copilului, în condiţiile legii.

Art. 493. Supravegherea copilului. Părinţii au dreptul şi îndato­rirea de supraveghere a copilului minor. Art. 489-495

Art. 494. Relaţiile sociale ale copilului. Părinţii sau reprezentanţii legali ai copilului pot, numai în baza unor motive temeinice, să împiedice corespondenţa şi legăturile personale ale copilului în vârstă de până la 14 ani. Neînţelegerile se soluţionează de către instanţa de tutelă, cu ascultarea copilului, în condiţiile art. 264.

Art. 495. Înapoierea copilului de la alte persoane. (1) Părinţii pot cere oricând instanţei de tutelă înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine fără drept.

(2) Instanţa de tutelă poate respinge cererea numai dacă înapoierea este vădit contrară interesului superior al copilului.

(3) Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind apli­cabile.

Art. 496. Locuinţa copilului. (1) Copilul minor locuieşte la părinţii săi.

(2) Dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor stabili, de comun acord, locuinţa copilului.

(3) În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă hotărăşte, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială şi ascul­tându-i pe părinţi şi pe copil, dacă a împlinit vârsta de 10 ani. Dis­poziţiile art. 264 rămân aplicabile.

(4) Locuinţa copilului, stabilită potrivit acestui articol, nu poate fi schim­­bată fără acordul părinţilor decât în cazurile prevăzute expres de lege.

(5) Părintele la care copilul nu locuieşte în mod statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul, la locuinţa acestuia. Instanţa de tutelă poate limita exerciţiul acestui drept, dacă aceasta este în interesul superior al copilului. Art. 496-499

Art. 497. Schimbarea locuinţei copilului. (1) Dacă afectează exerci­ţiul autorităţii sau al unor drepturi părinteşti, schimbarea locuinţei copilu­lui, împreună cu părintele la care locuieşte, nu poate avea loc decât cu acordul prealabil al celuilalt părinte.

(2) În caz de neînţelegere între părinţi, hotărăşte instanţa de tutelă potrivit interesului superior al copilului, luând în considerare con­cluziile raportului de anchetă psihosocială şi ascultându-i pe părinţi. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.

Art. 498. Schimbarea felului învăţăturii ori al pregătirii profe­sionale. (1) Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere părinţilor să îşi schimbe felul învăţăturii sau al pregătirii profesionale ori locuinţa necesară desăvârşirii învăţăturii ori pregătirii sale profesionale.

(2) Dacă părinţii se opun, copilul poate sesiza instanţa de tutelă, iar aceasta hotărăşte pe baza raportului de anchetă psihosocială. Ascul­tarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.

Art. 499. Obligaţia de întreţinere. (1) Tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională.

(2) Dacă minorul are un venit propriu care nu este îndestulător, părinţii au obligaţia de a-i asigura condiţiile necesare pentru creşterea, educarea şi pregătirea sa profesională.

(3) Părinţii sunt obligaţi să îl întreţină pe copilul devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăşi vârsta de 26 de ani.

(4) În caz de neînţelegere, întinderea obligaţiei de întreţinere, felul şi modalităţile executării, precum şi contribuţia fiecăruia dintre părinţi se stabilesc de instanţa de tutelă pe baza raportului de anchetă psihosocială.

Art. 500. Independenţa patrimonială. Părintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul la moştenire şi la întreţinere.

Art. 501. Administrarea bunurilor copilului. (1) Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor, precum şi de a-l reprezenta în actele juridice civile ori de a-i încuviinţa aceste acte, după caz.

(2) După împlinirea vârstei de 14 ani minorul îşi exercită drepturile şi îşi execută obligaţiile singur, în condiţiile legii, însă numai cu încuviin­ţarea părinţilor şi, după caz, a instanţei de tutelă. Art. 500-505

Art. 502. Alte dispoziţii aplicabile. (1) Drepturile şi îndatoririle părin­ţilor cu privire la bunurile copilului sunt aceleaşi cu cele ale tutorelui, dis­po­ziţiile care reglementează tutela fiind aplicabile în mod cores­punzător.

(2) Cu toate acestea, nu se întocmeşte inventarul prevăzut la art. 140, în cazul în care copilul nu are alte bunuri decât cele de uz personal.

Capitolul III. Exercitarea autorităţii
părinteşti

Art. 503. Modul de exercitare a autorităţii părinteşti. (1) Părinţii exercită împreună şi în mod egal autoritatea părintească.

(2) Faţă de terţii de bună-credinţă, oricare dintre părinţi, care înde­pli­neşte singur un act curent pentru exercitarea drepturilor şi îndepli­nirea îndatoririlor părinteşti, este prezumat că are şi consimţământul celuilalt părinte.

Art. 504. Exercitarea autorităţii părinteşti în caz de divorţ. Dacă părinţii sunt divorţaţi, autoritatea părintească se exercită potrivit dispoziţiilor referitoare la efectele divorţului în raporturile dintre părinţi şi copii.

Art. 505. Copilul din afara căsătoriei. (1) În cazul copilului din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită concomitent sau, după caz, succesiv faţă de ambii părinţi, autoritatea părintească se exercită în comun şi în mod egal de către părinţi, dacă aceştia convieţuiesc.

(2) Dacă părinţii copilului din afara căsătoriei nu convieţuiesc, modul de exercitare a autorităţii părinteşti se stabileşte de către instanţa de tutelă, fiind aplicabile prin asemănare dispoziţiile privi­toare la divorţ.

(3) Instanţa sesizată cu o cerere privind stabilirea filiaţiei este obligată să dispună asupra modului de exercitare a autorităţii părin­teşti, fiind aplicabile prin asemănare dispoziţiile privitoare la divorţ.

Art. 506. Învoiala părinţilor. Cu încuviinţarea instanţei de tutelă părinţii se pot înţelege cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti sau cu privire la luarea unei măsuri de protecţie a copilului, dacă este respectat interesul superior al acestuia. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile. Art. 506-512

Art. 507. Exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte. Dacă unul dintre părinţi este decedat, declarat mort prin hotărâre jude­cătorească, pus sub interdicţie, decăzut din exerciţiul drepturilor părin­teşti sau dacă, din orice motiv, se află în neputinţă de a-şi exprima voinţa, celălalt părinte exercită singur autoritatea părintească.

Capitolul IV. Decăderea din exerciţiul
drepturilor părinteşti

Art. 508. Condiţiile. (1) Instanţa de tutelă, la cererea autorităţilor administraţiei publice cu atribuţii în domeniul protecţiei copilului, poate pronunţa decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti dacă părintele pune în pericol viaţa, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupe­fiante, prin purtarea abuzivă, prin neglijenţa gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti ori prin atingerea gravă a interesului superior al copilului.

(2) Cererea se judecă de urgenţă, cu citarea părinţilor şi pe baza rapor­tului de anchetă psihosocială. Participarea procurorului este obligatorie.

Art. 509. Întinderea decăderii. (1) Decăderea din exerciţiul drep­turilor părinteşti este totală şi se întinde asupra tuturor copiilor născuţi la data pronunţării hotărârii.

(2) Cu toate acestea, instanţa poate dispune decăderea numai cu privire la anumite drepturi părinteşti ori la anumiţi copii, dar numai dacă, în acest fel, nu sunt primejduite creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profe­sională a copiilor.

Art. 510. Obligaţia de întreţinere. Decăderea din exerciţiul drep­turilor părinteşti nu scuteşte părintele de obligaţia sa de a da întreţinere copilului.

Art. 511. Instituirea tutelei. În cazul în care, după decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti, copilul se află în situaţia de a fi lipsit de îngrijirea ambilor părinţi, se instituie tutela.

Art. 512. Redarea exerciţiului drepturilor părinteşti. (1) Instanţa redă părintelui exerciţiul drepturilor părinteşti, dacă au încetat împre­jurările care au dus la decăderea din exerciţiul acestora şi dacă părintele nu mai pune în pericol viaţa, sănătatea şi dezvoltarea copilului.

(2) Până la soluţionarea cererii, instanţa poate îngădui părintelui să aibă legături personale cu copilul, dacă aceasta este în interesul superior al copilului. Art. 512

 

 

 

 


Titlul V. Obligaţia de întreţinere

Capitolul I. Dispoziţii generale

Art. 513. Caracterul legal al obligaţiei de întreţinere. Obligaţia de întreţinere există numai între persoanele prevăzute de lege. Ea se datorează numai dacă sunt întrunite condiţiile cerute de lege.

Art. 514. Caracterul personal al obligaţiei de întreţinere. (1) Obligaţia de întreţinere are caracter personal.

(2) Ea se stinge prin moartea debitorului sau a creditorului obligaţiei de întreţinere, dacă prin lege nu se prevede altfel.

(3) Dreptul la întreţinere nu poate fi cedat şi nu poate fi urmărit decât în condiţiile prevăzute de lege.

Art. 515. Inadmisibilitatea renunţării la întreţinere. Nimeni nu poate renunţa pentru viitor la dreptul său la întreţinere.

Capitolul II. Persoanele între care există obligaţia
de întreţinere şi ordinea în care aceasta se datorează

Art. 516. Subiectele obligaţiei de întreţinere. (1) Obligaţia de între­ţinere există între soţ şi soţie, rudele în linie dreaptă, între fraţi şi surori, precum şi între celelalte persoane anume prevăzute de lege.

(2) Dispoziţiile alin. (1) privind obligaţia de întreţinere între rudele în linie dreaptă, precum şi între fraţi şi surori sunt aplicabile şi în cazul adopţiei.

(3) Obligaţia de întreţinere există între foştii soţi, în condiţiile prevă­zute de lege.

Art. 517. Întreţinerea copilului de către soţul părintelui său. (1) Soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ este obligat să presteze întreţinere copilului cât timp acesta este minor, însă numai dacă părinţii săi fireşti au murit, sunt dispăruţi ori sunt în nevoie.

(2) La rândul său, copilul poate fi obligat să dea întreţinere celui care
l-a întreţinut astfel timp de 10 ani. Art. 513-518

Art. 518. Obligaţia de întreţinere aparţinând moştenitorilor. (1) Moştenitorii persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui minor sau care i-a dat întreţinere fără a avea obligaţia legală sunt ţinuţi, în măsura valorii bunurilor moştenite, să continue întreţinerea, dacă părinţii mino­rului au murit, sunt dispăruţi sau sunt în nevoie, însă numai cât timp cel întreţinut este minor.

(2) În cazul în care sunt mai mulţi moştenitori, obligaţia este solidară, fiecare dintre ei contribuind la întreţinerea minorului propor­ţional cu valoarea bunurilor moştenite.

Art. 519. Ordinea de plată a întreţinerii. Întreţinerea se datorează în ordinea următoare:

a) soţii şi foştii soţi îşi datorează întreţinere înaintea celorlalţi obligaţi;

b) descendentul este obligat la întreţinere înaintea ascendentului, iar dacă sunt mai mulţi descendenţi sau mai mulţi ascendenţi, cel în grad mai apropiat înaintea celui mai îndepărtat;

c) fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după părinţi, însă înaintea bunicilor.

Art. 520. Întreţinerea în cazul desfacerii adopţiei. După înce­tarea adopţiei, adoptatul poate cere întreţinere numai de la rudele sale fireşti sau, după caz, de la soţul său.

Art. 521. Pluralitatea de debitori. (1) În cazul în care mai multe dintre persoanele prevăzute la art. 516 sunt obligate să întreţină aceeaşi persoană, ele vor contribui la plata întreţinerii, proporţional cu mijloacele pe care le au.

(2) Dacă părintele are drept la întreţinere de la mai mulţi copii, el poate, în caz de urgenţă, să pornească acţiunea numai împotriva unuia dintre ei. Cel care a plătit întreţinerea se poate întoarce împotriva celorlalţi obligaţi pentru partea fiecăruia. Art. 519-524

Art. 522. Obligaţia subsidiară. În cazul în care cel obligat în primul rând la întreţinere nu are mijloace îndestulătoare pentru a acoperi nevoile celui care o cere, instanţa de tutelă le poate obliga pe celelalte persoane îndatorate la întreţinere să o completeze, în ordinea stabilită la art. 519.

Art. 523. Divizibilitatea întreţinerii. Când cel obligat nu poate presta, în acelaşi timp, întreţinere tuturor celor îndreptăţiţi să o ceară, instanţa de tutelă, ţinând seama de nevoile fiecăreia dintre aceste persoane, poate hotărî fie ca întreţinerea să se plătească numai uneia dintre ele, fie ca întreţinerea să se împartă între mai multe sau toate persoanele îndreptăţite să o ceară. În acest caz, instanţa hotărăşte, totodată, modul în care se împarte întreţinerea între persoanele care urmează a o primi.

Capitolul III. Condiţiile obligaţiei de întreţinere

Art. 524. Creditorul întreţinerii. Are drept la întreţinere numai cel care se află în nevoie, neputându-se întreţine din munca sau din bunurile sale.

Art. 525. Dreptul la întreţinere al minorului. (1) Minorul care cere întreţinere de la părinţii săi se află în nevoie dacă nu se poate întreţine din munca sa, chiar dacă ar avea bunuri.

(2) Cu toate acestea, în cazul în care părinţii n-ar putea presta între­ţinerea fără a-şi primejdui propria lor existenţă, instanţa de tutelă poate încuviinţa ca întreţinerea să se asigure prin valorificarea bunurilor pe care acesta le are, cu excepţia celor de strictă necesitate.

Art. 526. Comportamentul necorespunzător. (1) Nu poate pretinde întreţinere acela care s-a făcut vinovat faţă de cel obligat la întreţinere de fapte grave, contrare legii sau bunelor moravuri.

(2) Acela care se află în stare de nevoie din culpa sa poate cere numai întreţinerea de strictă necesitate.

Art. 527. Debitorul întreţinerii. (1) Poate fi obligat la întreţinere numai cel care are mijloacele pentru a o plăti sau are posibilitatea de a dobândi aceste mijloace. Art. 525-530

(2) La stabilirea mijloacelor celui care datorează întreţinerea se ţine seama de veniturile şi bunurile acestuia, precum şi de posi­bilităţile de realizare a acestora; de asemenea, vor fi avute în vedere celelalte obligaţii ale sale.

Art. 528. Dovada stării de nevoie. Starea de nevoie a persoanei îndreptăţite la întreţinere, precum şi mijloacele celui care datorează întreţinere pot fi dovedite prin orice mijloc de probă.

Capitolul IV. Stabilirea şi executarea obligaţiei
de întreţinere

Art. 529. Cuantumul întreţinerii. (1) Întreţinerea este datorată potri­vit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui care urmează a o plăti.

(2) Când întreţinerea este datorată de părinte, ea se stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii şi o jumătate pentru 3 sau mai mulţi copii.

(3) Cuantumul întreţinerii datorate copiilor, împreună cu între­ţinerea datorată altor persoane, potrivit legii, nu poate depăşi jumătate din venitul net lunar al celui obligat.

Art. 530. Modalităţile de executare. (1) Obligaţia de întreţinere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului şi, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învăţătură şi pregătire profesională.

(2) Dacă obligaţia de întreţinere nu se execută de bunăvoie, în natură, instanţa de tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de între­ţinere, stabilită în bani.

(3) Pensia de întreţinere se poate stabili sub forma unei sume fixe sau într-o cotă procentuală din venitul net lunar al celui care datorează între­ţinere. Dispoziţiile art. 529 alin. (2) şi (3) rămân aplicabile.

Art. 531. Modificarea şi încetarea pensiei de întreţinere. (1) Dacă se iveşte o schimbare în ceea ce priveşte mijloacele celui care prestează între­ţinerea şi nevoia celui care o primeşte, instanţa de tutelă, potrivit împre­jurărilor, poate mări sau micşora pensia de întreţinere sau poate hotărî încetarea plăţii ei.

(2) Pensia de întreţinere stabilită într-o sumă fixă se indexează de drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei.

Art. 532. Data de la care se datorează pensia de întreţinere. (1) Pensia de întreţinere se datorează de la data cererii de chemare în judecată.

(2) Cu toate acestea, pensia poate fi acordată şi pentru o perioadă ante­rioară, dacă introducerea cererii de chemare în judecată a fost întârziată din culpa debitorului. Art. 531-534

Art. 533. Plata pensiei de întreţinere. (1) Pensia de întreţinere se plăteşte în rate periodice, la termenele convenite de părţi sau, în lipsa acordului lor, la cele stabilite prin hotărâre judecătorească.

(2) Chiar dacă creditorul întreţinerii a decedat în perioada cores­punză­toare unei rate, întreţinerea este datorată în întregime pentru acea perioadă.

(3) De asemenea, părţile pot conveni sau, dacă sunt motive temeinice, instanţa de tutelă poate hotărî ca întreţinerea să se execute prin plata anticipată a unei sume globale care să acopere nevoile de întreţinere ale celui îndreptăţit pe o perioadă mai îndelungată sau pe întreaga perioadă în care se datorează întreţinerea, în măsura în care debitorul întreţinerii are mijloacele necesare acoperirii acestei obligaţii.

Art. 534. Restituirea întreţinerii nedatorate. Dacă, din orice motiv, se dovedeşte că întreţinerea prestată, de bunăvoie sau ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti, nu era datorată, cel care a executat obligaţia poate să ceară restituirea de la cel care a primit-o sau de la cel care avea, în reali­tate, obligaţia să o presteze, în acest din urmă caz, pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.

 


 



[1]                      [[1]] Art. 265 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. 52 pct. 1 din Legea nr. 71/2011.

[2]                      [[2]] Alin. (2) al art. 266 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. 52 pct. 2 din Legea
nr. 71/2011.

[3]                      [[3]] Alin. (3) al art. 274 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. 52 pct. 3 din Legea
nr. 71/2011.

[4]                      [[4]] Art. 297 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. 52 pct. 4 din Legea nr. 71/2011.

[5]                      [[5]] Art. 302 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. 52 pct. 5 din Legea nr. 71/2011.

[6]                      [[6]] Alin. (1) al art. 303 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. 52 pct. 6 din Legea
nr. 71/2011.

[7]                      [[7]] Alin. (2) al art. 306 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. 52 pct. 7 din Legea
nr. 71/2011.

[8]                      [[8]] Alin. (1) al art. 322 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. 52 pct. 8 din Legea
nr. 71/2011.

[9]                      [[9]] Alin. (3) al art. 323 a fost introdus prin art. 52 pct. 9 din Legea nr. 71/2011.

[10]                    [[10]] Alin. (4) al art. 324 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. 52 pct. 10 din Legea nr. 71/2011.

[11]                    [[11]] Alin. (1), (2) şi (4) ale art. 333 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin art. 52
pct. 11 din Legea nr. 71/2011.

[12]                    [[12]] Alin. (1) şi (2) ale art. 334 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin art. 52 pct. 12 din Legea nr. 71/2011.

[13]                    [[13]] Art. 338 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. 52 pct. 13 din Legea nr. 71/2011.

[14]                    [[14]] Art. 348 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. 52 pct. 14 din Legea nr. 71/2011.

[15]                    [[15]] Art. 349 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. 52 pct. 15 din Legea nr. 71/2011.

[16]                    [[16]] Alin. (1) al art. 357 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. 52 pct. 16 din Legea nr. 71/2011.

[17]                    [[17]] Alin. (2) al art. 360 a fost introdus prin art. 52 pct. 17 din Legea nr. 71/2011.

[18]                    [[18]] Lit. a) şi b) ale art. 367 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin art. 52 pct. 18 din Legea nr. 71/2011.

[19]                    [[19]] Alin. (1) al art. 374 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. 52 pct. 19 din Legea nr. 71/2011.

[20]                    [[20]] Art. 375 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. 52 pct. 20 din Legea nr. 71/2011.

[21]                    [[21]] Art. 376 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. 52 pct. 21 din Legea nr. 71/2011.

[22]                    [[22]] Alin. (2) al art. 398 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. 52 pct. 22 din Legea nr. 71/2011.

[23]                    [[23]] Lit. d) a art. 452 a fost introdusă prin art. 52 pct. 23 din Legea nr. 71/2011.

[24]                    [[24]] Alin. (1) al art. 454 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. 52 pct. 24 din Legea nr. 71/2011.

[25]                    [[25]] Art. 459 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. 52 pct. 25 din Legea nr. 71/2011.

[26]                    [[26]] Lit. a) de la alin. (1) al art. 463 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin art. 52
pct. 26 din Legea nr. 71/2011.

[27]                    [[27]] Art. 465 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. 52 pct. 27 din Legea nr. 71/2011.

[28]                    [[28]] Art. 467 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. 52 pct. 28 din Legea nr. 71/2011.

[29]                    [[29]] Art. 472 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. 52 pct. 29 din Legea nr. 71/2011.

[30]                    [[30]] Art. 476 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. 52 pct. 30 din Legea nr. 71/2011.

[31]                    [[31]] Alin. (3) al art. 477 a fost introdus prin art. 52 pct. 31 din Legea nr. 71/2011.